„Noi vorbim de blândeţea lui Iisus - arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o însuşire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea e curajul.” (N. Steinhardt)

Un bărbat cu mască pe față intră într-o biserică, tocmai când preotul se pregătea să înceapă Liturghia, și răcnește:

- Am asupra mea o bombă infernală și am de gând să arunc în aer acest lăcaș. Cine vrea să își scape pielea are 60 de secunde pentru a ieși. Una… două… trei…

După o clipă de stupoare, jumătate dintre credincioși, înspăimântați, se năpustesc pe ușă afară, într-o panică de nedescris.

- Credeți că glumesc?, urlă din nou teroristul. Piatră pe piatră nu mai rămâne din biserică. Vă mai dau o ultimă șansă.

După o nouă buluceală, în biserică mai rămâne doar o mână de oameni, căzuți în genunchi și rugându-se.

-  Gata, părinte, acum poți să-i dai drumul la slujbă, strigă bărbatul. A rămas numai cine trebuie.

*

Acest banc stupid și ușor deplasat mi-a venit în minte zilele trecute, ca un duș rece, când m-am trezit văicărindu-mă din varii pricini, de la atingeri aduse confortului meu personal până la amara soartă a țărișoarei ăsteia și a Bisericii ei.

Adevărul e că aveam nevoie cu toții de niște zgâlțâieli. De niște încercări care să ne trezească și să ne călească. Prea ne moleșisem.

Zăceam la adăpost ca niște vite în iesle, rumegând liniștiți ultima cină copioasă, tolăniți comod în balega călduță. Nimic grav nu ni se putea întâmpla. Zvonurile despre alte vite, chinuite la jug sau duse la tăiere, ne treceau pe lângă urechi ca o muscă enervantă care trebuie izgonită rapid.

De această „iesleamizare” nu a scăpat nici Biserica, de la vlădică până la opincă. După 1989, lucrurile au părut că se așază pe făgașul lor vechi și, după „accidentul comunist”, nimic rău nu se mai poate întâmpla. S-au construit biserici și catedrale ca în nici o altă epocă din istorie. Religia și icoanele s-au întors în școli și Crucea în parlament. Miniștri jură din nou cu mâna pe Biblie. Patriarhul stă de-a dreapta Președintelui la sărbători, iar acesta din urmă, chiar dacă nu își face întotdeauna cruce, nu se sfiește să spună la ocazii festive: „Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

Nici o amenințare, nici un motiv de zbucium și de luptă. O toropeală plăcută aromea mireanul și ierarhul. Dumnezeu părea atât de accesibil, încât nici nu mai trebuia să ieși din casă ca să Îl întâlnești: Îl vedeai la TV, Îl auzeai la radio, în mașină, sau urmăreai o slujbă în direct pe net. De la „Dumnezeu există” s-a trecut pe nesimțite la „E-dumnezeu”.