Fără menajamente și întru adevărul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, cuvântul Părintelui Ilarion ne îndeamnă la luciditate și mărturisire.

Aceasta e învăţătura sfintei noastre Biserici despre libertatea câștigată în lupta ascetică cu propriile patimi, despre sinceritatea și smerenia prin care poţi căpăta darul discernământului, despre adevărul Evangheliei de care lumea noastră, în ansamblul ei, chiar și a celor care își zic a fi din Biserică, s-a îndepărtat tot mai mult, în ascultarea de cuvântul mass-mediei.

Avem nevoie de cuvinte duhovnicești pentru a ne hrăni în vremuri în care și ceea ce se numește „hrană” a ajuns să fie amestecată cu duhul lumesc al fricii de moarte. Iar unde este frică, ne învaţă Părintele Ilarion, acolo nu este duhul lui Dumnezeu

- Părinte Ilarion, Dumnezeu ne-a dăruit libertatea. Prin ce ar trebui să se caracterizeze viața unui creștin liber?

- Ar trebui să plecăm de la definiția corectă a libertății: liber este omul despătimit, omul în care trăiește Hristos. Numai Hristos ne face liberi cu adevărat! Libertatea este darul cel mai de preț pe care l-a primit omul ‒ și condiția absolută pentru mântuire. Nu te poți mântui fiind robit de păcat. Sigur că nu e un lucru ușor. Despătimirea este un proces îndelungat, durează toată viața, dar este o condiție pentru veșnicie de la care nu putem să abdicăm.

Omul, ca să fie liber cu adevărat, spunea Părintele Arsenie Papacioc, trebuie să nu mai aibă frică de moarte. Frica de moarte vine din păcat. Omul care trăiește în păcat se teme de moarte. Pentru omul despătimit, moartea este întâlnirea cu Hristos. Atâta timp cât încă ne e teamă să lăsăm sufletul acesta să zboare liber către Hristos, înseamnă că suntem înrobiți de păcat. Și, dacă libertatea este condiția mântuirii, atunci despătimirea ne face liberi.

Sigur că viața creștinului trebuie să fie caracterizată de lupta permanentă cu păcatul. Nu este un lucru posibil doar așa, teoretic ‒ cum spunem adesea: „Eu nu sunt sfânt, sunt doar un om păcătos”. Recunoașterea faptului că suntem păcătoși este, într-adevăr, primul pas. Nu putem să intrăm în această luptă de despătimire decât plecând de la înțelegerea profundă că suntem ființe căzute și înrobite de patimi.

Orice îngăduință pe care o avem față de noi înșine nu face decât să permită răului să lucreze înlăuntrul nostru. Lupta cu răul, sub toate formele lui ‒ și mai ales cu iubirea de sine, care este mama tuturor păcatelor, după cum spun Sfinții Părinți ‒ trebuie să fie o preocupare cotidiană, permanentă. Această viață creștină este foarte bine sintetizată de Hristos, când spune: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea Sa și să-Mi urmeze Mie” Marcu 8:34 .

Cât de frumos arată Hristos ce înseamnă viața creștină! Și ce înseamnă această lepădare de sine? Înseamnă, în primul rând, lepădarea de păcatul fundamental, care este iubirea de sine. Iubirea de sine omoară în noi înșine dragostea pe care o primim de la Dumnezeu. În momentul în care primim dragostea de la Hristos, ar trebui ca și noi să întoarcem această dragoste către Hristos ‒ să devină o relație reciprocă, nu doar să primim, ci să și dăruim. Și trebuie să dăruim dragoste atât lui Hristos, cât și celor din jurul nostru. Numai în această măsură ne izbăvim de acest păcat al iubirii de sine, în momentul în care dragostea se manifestă către celălalt, către aproapele nostru.

Și iarăși zic: nu este un cuvânt doar așa, teoretic, ci trebuie să ne preocupăm în fiecare clipă să dăruim iubire celor din jurul nostru, aproapelui meu. Cine este aproapele meu? Cel care este lângă mine. Poate fi unul din părinți, poate fi soția, poate fi un coleg, un prieten ‒ în fiecare moment al zilei, în fiecare zi din viața noastră, noi suntem în preajma unui om. Și către acel om trebuie să-mi îndrept dragostea mea, oricine ar fi el.

Poate fi un necunoscut, poate fi un om aflat într-o nevoie, poate fi o persoană dezagreabilă, dar pe care eu trebuie să o iubesc, pentru că aceasta este porunca de la Hristos. Iubirea aproapelui este poruncă, nu doar un simplu îndemn: „Da, vedeți, ar fi bine să iubiți”. Nu! „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pre altul, așa cum și eu v-am iubit pre voi ” cf. Ioan 13:34 . Deci este poruncă, și trebuie să ajungă modul nostru de viață. Într-un cuvânt, aceasta înseamnă rânduială de viață creștină: să iubești.

„Nu mai putem accepta compromisuri!”

- Dar cum putem să-i iubim pe conducători, când vedem că ne îngrădesc libertățile în perioada aceasta a pandemiei?

- Sigur, noi iubim păcătosul, nu păcatul. Conducătorii noștri sunt oameni care nu sunt exemple de înțelegere creștină, a rostului lor în ierarhia socială și politică, dar acest lucru nu trebuie să ne facă să-i urâm. Trebuie, în schimb, să ne facă să ne rugăm pentru ei. Noi, la ectenii, îi pomenim pe conducătorii politici nu pentru că suntem de acord cu faptele lor, ci pentru că ne rugăm lui Dumnezeu să-i lumineze, să-i întoarcă din răutate în bunătate, dintr-o viață imorală într-o viață morală, îndreptată spre binele oamenilor pe care îi guvernează, pentru că această poziție pe care o au ei tot de la Dumnezeu este.

Apostolul Pavel spune acest lucru: să ne supunem autorităților lumești cf. Romani 13:1 . Da, ne supunem, dar trebuie să ne și exprimăm atunci când lucrarea lor contravine în mod flagrant cu viața creștină. Gândiți-vă la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul: cât de vehement s-a ridicat în spațiul public împotriva lui Irod, a unui conducător care ducea o viață profund imorală și desfrânată.

Nu a încetat nici o clipă să-și exprime dezaprobarea ‒ pentru că Irod era un model social, și modul lui de viață influența și comportamentul celorlalți. Un conducător politic trebuie să fie un exemplu de viață, or, din păcate, acest lucru nu prea se întâmplă. De aceea trebuie să ne exprimăm dezacordul, dar la modul pașnic, că nu ne apucăm să facem revoluție acum! În schimb, putem să ne adresăm în mod organizat unor instituții de stat, să scriem petiții, să spunem: „Nu este normal ce faceți!”.

Și spunem o dată, de două ori, de trei ori, la nesfârșit. Nu știm dacă va avea sau nu vreun efect, dar nici nu putem să tăcem. Pentru că, dacă noi vom tăcea, pietrele vor vorbi. Noi trebuie să ne exprimăm ca oameni liberi ‒ că tot vorbeam de libertate: libertate înseamnă să ai și libertatea cuvântului. Sigur că în zilele noastre există o tendință marcată de cenzurare a opiniilor care vin în contradicție cu mainstream, lucru care arată că începem să ne îndreptăm către o societate de tip totalitar.

Nu mai trăim într-o societate democratică, pentru că nu mai ești lăsat să-ți exprimi opinia. Deci noi nu putem să fim pasivi și să tăcem, trebuie să ne exprimăm. Biserica însăși, prin reprezentanții ei, exprimă acest dezacord cu ceea ce se întamplă în plan politic, social, cultural, spiritual. Pe de altă parte, fiecare creștin este chemat la un apostolat. Noi, acolo unde suntem, fie că suntem în familie, fie că suntem la locul de muncă, putem să luăm o poziție, fără să fim agresivi. Când vedem că se exprimă opinii foarte dure la adresa credinței creștine, la adresa Mântuitorului, a Maicii Domnului, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, atunci ne facem sabie. Noi putem accepta să fim jigniți, să fim desconsiderați, dar nu și când este vorba de Hristos și de Maica Domnului.

- N-ați constatat o stare de moleșeală din partea noastră? Acceptăm așa ușor cam tot ce ni se vâră pe gât...

- Așa este, acceptăm foarte ușor, pentru că e mai confortabil așa, de cele mai multe ori. E mai confortabil să nu ieși în evidență, să rămâi într-o tăcere complice, dar eu spun că nu mai suntem în situația de a accepta aceste lucruri. Conflictul dintre aceste două viziuni ‒ viziunea creștină și viziunea lumească, strict materială ‒ nu mai poate fi înlăturat.

Nu mai putem accepta compromisuri! Și acest refuz al compromisului trebuie să înceapă cu noi înșine, cu această îndreptare către un mod de viață autentic creștin, urmând poruncile lui Hristos, duhul profund evanghelic.

Toată această împrejurare în care noi trăim acum ne forțează să ne delimităm și să ne exprimăm. Pentru că există o tendință clară de a anihila orice manifestare contrară unui curent comportamental și spiritual impus cu o forță ieșită din comun, și care mizează tocmai pe lipsa noastră de reacție. Inclusiv această lipsă de reacție este indusă! De altfel, sunt și experți în psihologie care pot explica foarte bine acest mecanism; sunt multe studii făcute în acest sens.

- Pe de altă parte, constatăm că nu mai avem lideri, oameni capabili să ne conducă.

- Da, nu mai avem lideri. Nu mai avem lideri în plan politic, în plan cultural, în plan social, așa este. Pentru că această uniformizare într-o stare de dezinteres pentru exprimarea clară a unei poziții creștine este din ce în ce mai manifestă. Au mai rămas în zona Bisericii câteva chipuri de Părinți, de Ierarhi, de creștini care se exprimă, dar, din păcate, pozițiile lor sunt foarte puțin mediatizate. Și probabil că a și trecut timpul unor personalități marcante.

Eu cred că viața noastră trebuie să fie marcată numai de prezența lui Hristos. Nu trebuie să mai căutăm alte caractere care să ne stimuleze dorința de a trăi în duh creștin. Cred că trebuie să înțelegem că modelul nostru, din toate punctele de vedere, este Iisus Hristos. Deci avem la cine să ne raportăm, nu avem nevoie de altcineva. Este suficient ‒ și nu doar că este suficient: Iisus este totul. Va trebui să înțelegem cu toții că, din acest moment, „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acolo trebuie să ajungem: să avem această dorință de a-I da fiecare clipă din viața noastră lui Hristos! Tot ce suntem noi este dar de la Dumnezeu, și tot acest dar, care suntem noi înșine, trebuie săl întoarcem din nou la Hristos.

„Am înțeles cine suntem cu adevărat?”

- Înaintașii noștri au rezistat mult mai bine în fața ispitelor, care au fost mai mari decât ale noastre. Cum vă explicați acest lucru?

- Înaintașii noștri erau făcuți din alt aluat. Era o lume care avea un mod de viață organic creștin ‒ noi, în schimb, trăim în altă lume. Suntem cu toții afectați de această cultură modernă, de această civilizație tehnologizată la  maximum, care ne schimbă modul de gândire, atitudinile, mentalitatea. Deci pe de o parte nu ne putem compara cu ei ‒ dar, pe altă parte, aș aduce un amendament.

Sigur, ei au trecut prin războaie, prin condiții foarte grele de viață materială, dar noi nu ne confruntăm cu condiții grele de viață materială, ci cu condiții adverse de viață spirituală. Pentru că spiritualitatea profundă a acestui neam a fost grav afectată în ultimele decenii de ideologii străine de duhul nostru. Și toate aceste influențe se constituie într-un cadru care el însuși reprezintă o mare ispită: ispita conformării cu un duh care ne este străin, ispita modernității dusă la extrem.

Sigur că nu suntem împotriva noului, dar deja modernitatea presupune o părăsire a tradiției, o pierdere a memoriei. Or, acest lucru este extrem de grav. Trebuie să știm cine suntem, ai cui suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Și ceea ce este cel mai grav e că ne supunem unui proces de pierdere voluntară a memoriei. Nu mai înțelegem cât este de important să ai memorie. Altfel, dacă vedem cumva că ne pierdem memoria, intrăm în panică, dar când ne gândim la acest proces profund spiritual și cultural de pierdere a memoriei noastre, ca popor, suntem foarte nepăsători și considerăm că este firesc să ștergem trecutul cu buretele.

Nu, nu este firesc; este o nenorocire!

Iată, nimic nu rămâne fără consecințe. Până și această închidere temporară a bisericilor este tot urmarea unui proces treptat de pierdere a credinței ‒ a credinței noastre, în primul rând. Dacă noi am fi fost tari în credință, dacă această țară ar fi rămas creștină, în ansamblul ei, dacă am fi avut conducători poate nu sfinți, dar cu un minim respect pentru ce înseamnă Biserica în această țară, n-am fi ajuns aici. Acesta este rezultatul unei împătimiri a omului până dincolo de margini.

Gândiți-vă că sodomia a ajuns principiu de viață normală! Cum să îngăduie Dumnezeu acest lucru? Iar Dumnezeu nu ne pedepsește, ci ne lasă pur și simplu să ne afecteze consecințele patimilor noastre. Sigur că devenim vulnerabili la rău atunci când noi nu mai suntem pe o poziție de credință. Și așa ajungem să ni se închidă bisericile, dar trebuie să ne gândim că, și atunci când erau deschise, câți oameni intrau în biserică, și pentru ce intrau în biserică, și cum se comportau în biserică, și cum ieșeau din biserică? Hai să fim cinstiți! Dumnezeu a ținut bisericile deschise până când noi înșine am închis ușile cu patimile noastre.

- Credeți că fiecare dintre noi suntem responsbili pentru această situație? Și dacă da, ce ar trebui să facem?

- Ar trebui să facem cu toții pocăință. Să ne îmbrăcăm în sac și cenușă, cum se întâmpla pe vremea sfinților proroci. Să ne îndreptăm viața noastră, să ne dăm seama cât de mult am greșit, să ne punem la punct, fiecare dintre noi, să ne mobilizăm toate resursele pentru a ne deschide către Hristos. Suntem închiși într-un egoism și într-o nepăsare, într-o iubire de sine fără margini. Am devenit atât de legați de această lume materială ‒ și iată că Dumnezeu a îngăduit situația prin care trecem acum dintr-o dragoste nemărginită, ca să ne trezim, să ne dăm seama ce pierdem.

Iar pe de altă parte, să ne dăm seama că orice compromis cu această lume ne închide accesul în Împărăție. Și trebuie să ne hotărâm odată: vrem să rămânem lipiți de această lume, care ne va propune soluțiile ei lumești, sau am înțeles cine suntem cu adevărat, am înțeles că noi aparținem Cerului și că acolo este locul nostru, lângă Tatăl Ceresc, împreună cu Fiul Său, Care S-a jertfit pentru noi, și cu toți Sfinții, începând cu Măicuța Domnului?

Dacă vrem să rămânem atașați de această lume până la sfârșitul nostru, foarte bine, dar să știm că această lume nu ne oferă nimic, totul este atât de iluzoriu și se vede foarte bine acum cât de ușor se poate pierde acest confort material de care ne-am lipit inimile.

„O îngrădire continuă a libertăților”

- Cum putem ști când am dobândit libertatea duhovnicească?

- Când avem atâta nădejde în Dumnezeu, ca Proniator permanent al vieții noastre, și înțelegem că nu se mișcă fir de păr din capul nostru fără voia Lui, atunci suntem liberi. Vedeți, în zilele acestea s-a manifestat o teamă care pe mine m-a surprins. Foarte mulți oameni sunt efectiv paralizați de frică ‒ oameni care nu înțeleg nici prin ce trec, nici nu știu ce-i așteaptă ‒ o frică paralizantă de moarte trupească, pentru că sufletul lor a murit de mult. Și în această teamă se vede faptul că nu avem legătură cu Dumnezeu.

Deci libertatea duhovnicească înseamnă în primul rând să fii liber de frică. Apoi, libertatea duhovnicească înseamnă să ai discernământ: atunci când ți se transmite un mesaj, să înțelegi dacă e fals sau adevărat. Iar dacă nu ești foarte sigur, să fii reținut. Uitați-vă cu câtă lipsă de discernământ se uită oamenii la știri! Nu-și pun nici măcar un moment problema dacă ce li se transmite este fundamentat științific.

Pentru că discursul pe care îl auzim permanent este un discurs pseudoștiințific: jumătăți de adevăr, amestecate cu falsuri. Există o abilitate de a amesteca adevărul cu minciuna și astfel de a corupe adevărul. Iar oamenii ‒ și asta se vede foarte clar ‒ suferă de absența gândirii critice. Nu-și pun întrebări: „Măi, dar chiar așa?!”. În schimb, se îndoiesc de cuvântul Evangheliei, se îndoiesc de Jertfa Mântuitorului ‒ acolo pun îndoieli, dar ce ni se spune 24 din 24 de ore, pe toate canalele de televiziune, toate aceste lucruri sunt „adevăruri” care nu pot fi puse la îndoială. Și dacă le pui cumva la îndoială ești considerat nebun.

Sunt voci calificate, de oameni de știință recunoscuți, care exprimă poziții în contradicție cu discursul oficial și care sunt cenzurate, pur și simplu. Dar cine are dorință să caute și să se lămurească, acela găsește, chiar și în această cacofonie informațională.

Însă, în primul rând, răspunsul îl găsim în Evanghelie. Deși acolo ne vine greu să căutăm. E mult mai simplu să credem toate aceste canale mediatice, uitând că ele sunt doar niște societăți comerciale ‒ noi le luăm ca și cum ar fi venite din partea unor proroci, a căror moralitate nu poate fi pusă la îndoială. Știm bine că tot acest plan comercial este stăpânit de patimi.

Tot la fel cum avem încredere desăvârșită în medicamentele care ni se vând prin farmacii: nimeni nu le citește prospectele! Înghite omul medicamente cu pumnul, fără să se uite, doar pentru că așa i s-a spus. Și constați că ești bolnav în continuare, dar te tratezi la fel. Dar oare de ce nu mă fac bine, dacă iau atâtea medicamente? În loc să mă gândesc să văd ce este greșit în viața mea, ce excese fac ‒ nu, măresc numărul de medicamente!

- Cum vedeți viitorul neamului din punct de vedere al respectării libertăților?

- Eu mă aștept la o îngrădire continuă a libertăților, o îngrădire a dreptului de libera expresie, la libera asociere. Vom intra într-un model de societate care, în numele binelui și al apărării sănătății trupești, poate chiar mentale a omului, își vor permite tot felul de abuzuri. Nu pot să spun că sunt pesimist, pur și simplu cred că sunt realist, pentru că lucrurile acestea se întâmplă deja. Este o tendință vădită, care a existat dintotdeauna și va mai continua, pentru că clasa guvernantă este reprezentată de oameni care nu au manifestat o grijă pentru această țară.

România a fost jefuită în mod barbar de patrimoniul ei natural, uman, spiritual, cultural, și acest lucru se întâmplă de zeci de ani. Dar în perioada ultimilor 30 de ani, procesul a fost uniform accelerat. Suntem conduși de niște --guvernanți care au ajuns să-și exporte propriul popor ca pe niște sclavi.

Nu vreau să fiu aspru, dar este o realitate concretă, o vedem cu ochii noștri. Tot ce înseamnă clasă politică este o batjocură la adresa bunului-simț. Când oamenii sunt duși de nas cu minciuni care frizează inteligența comună, nu trebuie să fii geniu, oricine, dacă trece prin filtrul rațiunii, își poate da seama cât de fals este tot ce ni se transmite. Nu ne putem aștepta la lucruri bune, pentru că nu au de unde să vină.

„Un timp al mărturisirii”

- Ce putem face noi, creștinii, ca să viețuim cu Hristos și pentru Hristos?

- Lucrurile bune pot veni doar din partea lui Dumnezeu, pentru că tot lucrul bun de la Dumnezeu este ‒ și atunci singura noastră grijă este să rămânem în Biserică, să rămânem cu Hristos. Așa cum vom putea, cum va îngădui Dumnezeu, să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu. Vom face biserică în primul rând în inima noastră: fiecare creștin, în inima lui, să facă un sfânt altar închinat lui Hristos; familia noastră să fie „mica biserică”; să stăm în jurul Părinților care înțeleg să se dedice cu totul misiunii lor, în aceste condiții din ce în ce mai vitrege. Și, în măsura în care noi vom rămâne pe acest drum, Dumnezeu va avea grijă să beneficiem în continuare de lucrarea Bisericii, prin Sfintele Taine.

Să nu uităm că Biserica lui Hristos nu poate fi înfrântă. Numai noi, fiecare individual, putem fi înfrânți, în sensul că putem să cedăm și să ne despărțim de Hristos. Dar trebuie să ne gândim iarăși la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spunea: „Cine ne poate despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Nici prigonirile, nici bătăile, nici închisorile, nici moartea” cf. Romani 8 . Să ne fie foarte clar că nimic nu trebuie și nimic nu poate să ne despartă de Hristos, decât propria noastră voință.

Trebuie să rămânem în Biserică, să putem avea acces în continuare la Sfânta Împărtășanie, care este centrul vieții creștinului, dar trebuie să ne păstrăm acest drept, al vieții în Biserică. Pentru acest lucru trebuie să luptăm ‒ este o luptă binecuvântată, pe care nu o putem abandona.

Dacă ar fi să caracterizăm aceste vremuri în care trăim, am putea să spunem, într-un cuvânt, că este un timp al mărturisirii. Și cred că, pentru creștinii zilei de azi, această poziție de mărturisire este o poziție mântuitoare. Trebuie să-L mărturisim pe Hristos permanent, acolo unde suntem, cu viața noastră. Trebuie să fim model de trăire întru Hristos, pentru că acesta este cel mai bun mod de a-L mărturisi pe Hristos, trăind în conformitate cu învățăturile lui Hristos, cu învățăturile Sfintei Evanghelii și cu poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să-L mărturisim pe Hristos permanent, în fiecare clipă.

Interviu realizat de Mihaela Tănase Redactor Revista „Familia ortodoxă” www.familiaortodoxă.ro