De la 1 iulie până la 31 decembrie 2020, Germania asigură președinția prin rotație a Consiliului UE. O perioadă pe care Merkel o va folosi pentru a întări hegemonia germană asupra Europei.

Un interviu cu expertul economic Nicolas Goetzman pentru Le Figaro.

 

În următoarele șase luni, Germania va asigura președinția Consiliului European, trebuind să se ocupe de dosare de mare importanță, de la planul de relansare european la Brexit, trecând prin negocierile comerciale cu Beijingul. Care este abordarea Angelei Merkel față de aceste mize?

Într-adevăr, Angela Merkel va trebui să-și asume un rol decisiv în identificarea unui consens european în plină criză COVID-19. În mod fortuit, această președinție germană a Consiliului survine într-un moment în care se consolidează ideea că Berlinul este cu adevărat centrul puterii Uniunii Europene.

Nu este un lucru nou, însă gestionarea crizei de către Angela Merkel – comparativ cu alți lideri de țări mari din Uniune – a avut ca efect legitimarea ideii că Germania este hegemonul european.

Ceea ce este cu atât mai problematic cu câtstrategia urmată de Berlin nu îmi pare a corespunde provocărilor cu care ne confruntăm. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a rezumat bine miza acestei președinții a UE în discursul său din 2 iulie: „este vorba de poziția Europei în lume”.

Locul pe care Germania și, prin extindere, Europa, dorește să îl ocupe în lume este cel al unei economii cu vocație exportatoare, care produce excedente față de partenerii comerciali, ceea ce se rezumă la o politică zisă de „competitivitate”.

Totuși, ultimii ani au arătat limitele acestei abordări, atât în ceea ce privește dependența europeană de piețele externe, ceea ce explică de pildă timiditatea noastră în fața Chinei, cât și fracturile socialepe care le provoacă aceste politici.

Pe 18 mai, cancelara germană s-a aliat cu Emmanuel Macron pentru a formula o inițiativă franco-germană de relansare economică a continentului. Ralierea Berlinului, mai degrabă atașat unei politici de austeritate bugetară, la o „îndatorare europeană comună”, nu este surprinzătoare?

Strategia Berlinului este o surpriză, dar căreia îi putem descoperi originile într-o perioadă anterioară crizei COVID-19. În februarie 2019, Peter Altmaier, ministrul Economiei și Energiei, își dezvăluia ambițiile legate de o „strategie industrială germană 2030”, care poate fi considerată ca o foaie de parcurs a ceea ce se petrece astăzi.

Acest proiect viza, de exemplu, să dezvolte sectorul manufacturier în structura PIB-ului, de la 23% la 25%, dar mai ales să determine ca acest sector să ajungă de la 14% la 20% din PIB pe ansamblul zonei.

Așadar, este într-adevăr vorba de o strategie germană pentru Europa.

De partea sa, ministrul de Finanțe, Olaf Scholtz, a știut să se înconjoare cu noi colaboratori, mai ales Jörg Kukies, care insuflă o voință de aprofundare a integrării europene. Dar această viziune nu trebuie idealizată: într-un interviu pentru Financial Times, Kukies arată cu claritate intenția sa de a întări regulile bugetare, arătând cu degetul către prea marea flexibilitate bugetară.

Pe 18 iulie, șefii de stat și de guvern se vor întruni pentru un Consiliu European al cărui scop va fi planul de relansare, „Recovery & Resilience Fund”, din care Angela Merkel a făcut o prioritate.

Va fi important să privim la detalii: partea de subvenții și partea de împrumuturi, algoritmul repartiției pe țări, dar și condițiile care vor permite țărilor să acceadă la fonduri.

Deoarece va trebui evitat ca acest plan de relansare să servească drept instrument de constrângere pentru a „reforma” în sensul continuării strategiei de „competitivitate”.

Germania va trebui să ducă la capăt discuțiile cu Marea Britanie, care urmează să părăsească piața unică pe 31 decembrie. Cunoscută pentru poziția sa conciliantă, va reuși Germania să evite un „no-deal”?