Filosof, scriitor, critic literar și conștiință a timpului său, Jean-Paul Sartre (Paris, 21 iunie 1905 - Paris, 15 aprilie 1980) a (re)modelat gândirea filosofică franceză, ridicând la rang de „religie” existențialismul ateu.

Jean-Paul n-a avut o copilărie ușoară. Tatăl îi moare de timpuriu, astfel că viitorul filosof este crescut de bunicul dinspre mamă, Charles Schweitzer, alsacian protestant, profesor de germană. Mama se recăsătorește când micuțul Jean-Paul avea unsprezece ani. Urmează cursurile liceale, apoi studiază la École Normale Supérieure și, în 1929, își dă examenul de agregație împreună cu Simone de Beauvoir, cu care va lega o strânsă prietenie.

Profesor de filosofie la Le Havre, apoi la Liceul „Pasteur” din Neuilly, Sartre este detașat, între 1933 și 1934, la Institutul Francez din Berlin, unde îi studiazã pe Husserl și Heidegger. La întoarcere, publică, între 1936 și 1939, studiile filosofice „Imaginația” și „Transcendența Egoului”, „Schiță pentru o teorie a emoțiilor”, iar în 1938 romanul „Greața”, care-l consacră ca scriitor.

Existențialismul ateu francez

Mobilizat în timpul celui de-al doilea război mondial, prizonier pentru câteva luni, eliberat în 1941, Sartre se apropie, în timpul Rezistenței, de Frontul Popular, colaborează la revista Lettres françaises (clandestină) și la Combat - menționează cercetătorul Alexandru Dimitriu-Păușești în volumul „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012) coordonat de Angela Ion.

În 1943, Jean-Paul Sartre publică lucrarea „Ființa și neantul”, care pune bazele existențialismului ateu francez. În același an i se reprezintă piesa „Muștele”, iar în 1944, piesa „Cu ușile închise”. Capătă o bruscă notorietate în Franța și în Statele Unite și de acum înainte activitatea sa se împarte între acțiunile de intelectual martor și conștiință a timpului său, politică și literatură.

Între stalinism și gaullism

În 1948, Sartre este cofondator, împreună cu Jean Rousset și Merleau-Ponty, al partidului Adunarea Democratică Revoluționară, partizan al unei a treia forțe, situată între stalinism și gaullism, la care renunță în 1949.

În perioada 1945-1952, Sartre publică romanul „Căile libertății” (neterminat). După ce proclamase necesitatea angajării în literatură („Ce este literatura?”, 1947), părăsește acest domeniu pentru a se consacra acțiunii politice și ziaristicii: publicația Les Temps modernes, la început organ al existențialismului, apoi tribună politică și spațiu pentru experiențe literare, pe care a fondat-o și a condus-o până la moarte.

Culisele unui refuz

Între timp - mai notează cercetătorul Alexandru Dimitriu-Păușești -, Sartre călătorește în Cuba, URSS, la Roma, în Iugoslavia, Brazilia, Belgia etc. Revine la filosofie în 1960 cu cartea Critique de la raison dialectique („Critica rațiunii dialectice”).

În 1964, refuză Premiul Nobel care îi fusese decernat. Motivul poate fi deslușit mai bine prin prisma relației cu Simone de Beauvoir, amândoi prozeliți ai unui nonconformism social extrem.

Orb vreme de șase ani

Un nonconformism care vine din credința profundă că a se conforma înseamnă a accepta răul social, eschiva de la luptă prin credință, înseamnă moartea prin sufocare, prin greață, ca în piesa lui Sartre, toate - după cum speculează cercetătorul Alexandru Matei într-un capitol închinat iubitei lui Sartre (Simone de Beauvoir) în „Dicționarul scriitorilor francezi” -, ipostaze fizice ale unui rău ontologic pe care-l provoacă lipsa de reacție în fața invaziei „sentimentului existenței”. Limpede, nu?

Lovit de semi-cecitate (orbire parțială) în 1974, Sartre moare în primăvara anului 1980, în aprilie, la spitalul Broussais din Paris. Un cortegiu alcătuit din cincizeci de mii de persoane a participat la înmormântare.