JORNAL ECONÓMICO (Portugalia). Elitele politice engleze nu au uitat niciodată vremurile de aur când administrau un imperiu în care soarele nu apunea niciodată. Această pierdere traumatică, care persistă încă în imaginarul unei anumite societăți britanice, poate că a fost una dintre forțele motrice ale Brexit-ului.
Britanicii au votat pentru ieşire din cauza unei chestiuni de identitate și de apartenență, lucru greu de înţeles pentru Bruxelles. Niciodată nu s-au simţit cu adevărat bine în privinţa așa-numitului "proiect european" și nici a instituțiilor supranaționale cu sediul la Bruxelles. După cum a afirmat "The Guardian", Regatul Unit nu dorea decât cooperare economică, fără vreo intenție de a se implica în aventura integrării politice. Tratatul de la Lisabona a înrăutăţit o coexistență dificilă.
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, conștient de faptul că timpul nu se va întoarce, Churchill a ales să facă din Regatul Unit cel mai loial și credincios aliat al SUA, stabilind cu acestea o "relație specială", care a avut suişurile și coborâșurile sale, dar la care SUA s-au aliniat. Cu toate acestea, nu a fost niciodată o relație simetrică. Regatul Unit beneficia de pe urma ei pentru că slujea cu cu promptitudine ţelurile geostrategice ale maestrului. După cum a afirmat Helmut Schmidt, "a fost [o relație] atât de specială, încât doar una dintre părţi știa că există".
De fapt, importanța geostrategică a Regatului Unit rezida în special în faptul că a reușit să construiască punți între SUA și Europa. Acolo se afla valoarea sa pentru SUA. După cum afirma Tony Blair, "puternic în Europa și puternic cu SUA ... nu există vreo alegere între cele două. Mai puternic cu unul înseamnă mai puternic cu celălalt". Odată cu Brexit-ul, Regatul Unit a pierdut această capacitate și a devenit mai puțin util pentru Statele Unite.