Brexitul a fost amânat pentru a treia oară. Orizontul ieșirii Marii Britanii din UE se îndepărtează pe zi ce trece, în dispreț față de voința poporului.

Un editorial de Stephane Montabert pentru Les Observateurs.

31 octombrie trebuia să fie o dată foarte aparte: ziua în care Marea Britanie ar fi părăsit – în fine! - Uniunea Europeană.

Fuseseră luate angajamente puternice: era principalul obiectiv al guvernului britanic, așa cum a amintit Regina însăși în discursul său de la redeschiderea sesiunii parlamentare. Trezoreria britanică începuse chiar să bată câteva mii de monede comemorative de 50 de pence. Acum, ele trebuie distruse – așteptând o nouă ocazie, presupun.

Din fericire pentru el, metalul nu are memorie. Oamenii, da.

Boris Johnson a fost făcut prim-ministru printr-un plebiscit al membrilor de rând ai partidului. Va reuși acolo unde Theresa May a eșuat. Va fi voința care găsește o cale.

Să-i recunoaștem câteva succese: planul relației dintre Marea Britanie și Uniunea Europeană, „imposibil de renegociat” timp de doi ani, potrivit dnei May și dlui Junker, a fost în cele din urmă pus din nou pe masă.

Faimosul „backstop” irlandez, piatra din pantoful Brexitului, urât de autoritățile engleze, și-a găsit în fine o soluție. Mai mult, Parlamentul britanic a mers până acolo încât a acceptat acest nou acord renegociat cu UE.

În aceste circumstanțe, amânarea Brexitului până la 31 ianuarie pare de neconceput. Însă acest lucru este o enigmă doar pentru cei care nu au  înțeles natura profundă a Brexitului – nu pentru britanici, ci pentru UE.

Boris Johnson a fost de la instalare ținta unui atac de gherilă din partea Palatului Westmister. Parlamentarii i-au aplicat înfrângere după înfrângere. Nu îndrăznesc să îl demită, însă fac tot ce pot pentru a-i tăia aripile, a-i submina capacitățile de negociere și în general a sabota eforturile guvernului său pentru a duce Brexitul la capăt.

Mai interesant încă, și nu contați ca presa să vă amintească, parlamentarii actuali aleși nu se mai reprezintă decât pe ei înșiși. Ei nu mai reprezintă poporul, atât de sătul de tergiversări de trei ani încoace încât ar fi acceptat cu bucurie un Brexit fără acord.

Aleșii cu pricina o știu foarte bine, încât i-au refuzat de mai multe ori lui Boris Johnson convocarea de alegeri anticipate, de teama că agitația campaniei electorale și scadențele din calendar să nu grăbească un Brexit fără acord.

Boris Johnson, și credeți-mi tristețea sinceră când o scriu, face și el parte din clasa politică britanică. Deși declara cu tărie cu două luni înainte că preferă să fie „mort în fundul unui șanț” decât să amâne Brexitul, s-a dezumflat ca un cimpoi cerând UE o amânare a Brexitului.

În această privință, s-a pliat în fața deciziei (ilegale, de vreme ce îi depășește drepturile) Parlamentului. Ar fi putut alege să nu se supună. Nimic mai simplu: nu ar fi avut decât să facă pe surdul câteva zile. Ar fi putut chiar să ducă afacerea în instanță, al doilea mijloc de a depăși amânările, după o comisie parlamentară.

Astfel, în cel mai rău caz ar fi riscat câteva zile de închisoare, dar nimic mai mult.

Împinsă de bonomia premierului său, Marea Britanie ar fi ieșit atunci din UE pe 31 octombrie. Boris Jonhnson ar fi intrat atunci în istorie, devenind de departe unul dintre cei mai populari politicieni britanici prin respectarea promisiunii.

De ce a cedat Boris Johnson? Fără îndoială, tăria sa de caracter este mult mai mică decât o sperau mulți. Existau semne premergătoare, ca de exemplu faptul că, din solidaritate guvernamentală, votase el însuși acordul de Brexit negociat de Theresa May (cu tot cu Backstoul irlandez), dar întotdeauna există tendința de a uita anumite lucruri sub imboldul speranțelor.

De acord, Boris Johnson a obținut victorii tactice, dar s-a arătat uimitor de slab în momentul crucial, transmițând o cerere de amânare către UE.

Dar rămâne un mister și mai mare. De ce UE a acceptat să amâne Brexitul pentru câteva luni? Dat fiind că era mulțumită de noul Brexit (și totul părea să indice că era) nu exista nici un motiv pentru a amâna Brexitul.

Acest mister este de fapt o ticăloșie de primă mână pentru a face Brexitul să eșueze și să mențină Marea Britanie în interiorul UE. Iar riscurile la revenirea asupra votului din 23 iunie 2016 nuau fost niciodată mai mari.

Iată de ce.

Presa a prezentat Brexitul ca pe o dezbatere internă a britanicilor. În fața autorităților europene, obligatoriu inteligente și responsabile, britanicii își scoteau ochii ca nebunii, fără a reuși să se înțeleagă. Nici a prezenta vreodată soluții demne de autoritățile europene.

Este frumos, dar foarte fals.

Dacă ar trebui să rezum în câteva fraze falsitatea acestui punct de vedere asupra Brexitului, iată-le:

- Marea Britanie este a cincea economie a lumii;

- Marea Britanie este a doua economie a UE, după Germania și înaintea Franței;

- Marea Britanie este la fel de bogată și de puternică precum cele mai slabe 19 economii ale UE la un loc.

Pe plan economic, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană este la fel de uriașă ca și cum ar trece de la 27 de membri la 8. Și nici acest lucru nu este chiar exact, dat fiind că este vorba de al doilea cel mai bogat membru care pleacă și nu familia de verișori săraci care încearcă să-și revină cu greu după o jumătate de secol de jug sovietic.

Uniunea Euroeană nu vrea ca britanicii să plece. Punct.

Aceștia contribuie prea mult la bugetul UE.

Toate pertractările începute chiar de a doua zi după votul pentru Brexit, inclusiv durata lor interminabilă, nu au servit decât la perpetuarea contribuțiilor britanice a bugetul UE. E simplu!

În consecință, orice Brexit fără acord este absolut, riguros imposibil. Orice Brexit „ordonat” trebuie să facă în așa fel încât să perpetueze contribuțiile britanice la bugetul UE pentru secole de acum încolo, fie și cu prețul unor discuții interminabile. Detaliile finale nu vor fi NICIODATĂ stabilite, ca un divorț tărăgănat de tribunal și care uânu se mai sfârșește în ciuda anilor de procedură.

Acesta este adevărul.