La Shorley, pe strada Economu Cezărescu, din Regie, mi s-ar cuveni ridicat un monument, că numai cu banii mei și-a ridicat Șorlei etajul cârciumii sale
Cre' că era singura crâșmă din București unde achitam io nota de plată. Mai merg p-acolo, din când în când, așa, de nostalgie caftelilor de altădată.
Mi-aduc aminte că, odată, prin vara lui 1995, am ajuns acolo de dimineață, înainte de răsărit. Eram cu Radu „Baraba” Popa, Călin Darie „Macarie” și Doru Iordache. Veneam după o tură de noapte în care scrisesem pentru „Bulina Albastră”, ediția de prânz a EVZ. Doru avea la mână un ceas Pobeda, rusesc. Nu’ș cum veni vorba, da’ ne-am amintit de zicala aia: „Să bei până stă ceasul”. Ce ne-am zis noi, cu mintea noastră puțină și proastă: „Hai, s-o facem, că nu mai avem timp de prostii...”. Întoarce Doru remontoarul ceasului și-l pune pe masă. Și am dat startul.
Propunerea lui Baraba, infamul
Barman era unu’, de-l poreclisem „Dumnezeu” că, strigam la el: „Mai dă-ne Doamne, de băut!”, și imediat apărea divinitatea cu sticlele în mâini. Ăla, bețiv de mare clasă, când a aflat ce ne-am pus în cap să facem, a achiesat imediat la dezideratul nostru. A ieșit din tură și a rămas să bea cu noi, apoi, iar a intrat în tură, și iar a băut cu noi, până a adormit în bar.
Mă rog, al dracu’ ceas nu voia să se oprească și nu mai aveam bani suficienți. Macarie adormise și dădea din cap ca o pendulă, de i s-a făcut milă lu’ Doru de el, i-a luat sacoul de pe spătarul scaunului, i l-a făcut sul și i l-a proptit între maxilar și căpățână să nu i se mai bălăngăne tărtăcuța că ne lua cu amețeală. Și vine Baraba cu o propunere: „Băi, care vine cu mine până acasă să iau niște bani, că țin io masa de acu’ încolo”. Io care știam că ăla stătea la mama dracu’, tocmai pe Maica Domnului, pe lângă Tei, m-am retras strategic din discuție, Macarie bălea de zor și singurul disponibil era Doru care se oferă, neștiutor, să-l însoțească pe Baraba. Pleacă ăștia, io mă duc la budă și, cînd mă întorc, nu-l mai găsesc pe Macarie. Se trezise și dăduse bir cu fugiții. Chestia nasoală e că rămăsesem singur și n-aveam bani să achit toată nota. Perspectiva imediată era să mi-o fur de la chelneri și să spăl vase până „la loc comanda”.
Drumul de la Dumnezeu la Maica Domnului
Mă rog, ăia plecaseră, rămăsesem by myself, fără un chior în buzunar, și chelnerul venise cu „întristarea”. Adică nota de plată. Am mai comandat o sticlă de apă minerală, apoi încă una, apoi alta, la intervral de juma de oră între ele, până se făcuseră vreo cinci. Aveam grijă să le vărs într-un ghiveci de flori de alături, să nu pară suspect. Într-un final, apar și convivii mei. M-am simțit ca un naufragiat salvat de pe o plută aflată în derivă în mijlocul Pacificului. Eram singur, cu nu mai știu câte sticle de apă minerală care parcă dansau, goale și triste, pe masă. Doru, obosit și încercănat, scoate atunci „perla”: „Băi, dacă știam că e așa lung drumu’ de la Dumnezeu până la Maica Domnului, să mor dacă mă mai duceam!”.
Maratonul a durat 42 de ore, până s-a oprit ceasul rusesc al lui Doru. Am prins în crâșma aia, fără să pun geană pe geană, două răsărituri și două apusuri de soare. Greu de egalat.
Recomandările noastre
