Oare sufla cineva? Pare ca nu misca nimeni.
Oricum, n-ar trebui sa sufle, necum sa miste, ca s-ar face si mai cald. Autobuzele sunt niste conserve de ton rastit. Cand dai in clocot ce faci? Te rastesti, normal. Parca ar fi recuzita, decor si figuratie in miscare.
Autobuzul plin. Cu calatorii lui apatici, cu ochi ficsi, anesteziati de caldura insuportabila, cu transpiratia aproape palpabila circuland libera in mediu septic incurajat de lipsa aerului conditionat sau macar a traditionalului curent dat de geamuri opuse deschise concomitent.
Imi amintesc cu groaza de zilele caniculare in care eram prizoniera autobuzelor 336, 136, 226, parca si 666, sau altele care duceau in cartierul Militari. Mi-apar secvente ca niste cosmaruri traite cu martori.
Cum ne striveam unii pe altii, atingandu-ne pielea uda, respiratia fierbinte si pe alocuri mirosurile de ceapa-usturoi-benzina-vopsea-par nespalat-oua stricate-dinti paraditi culese la marea intalnire spontana din autobuz.
Nu erau deschise decat gemuletele mici - daca mai stiti modelele acelea cu garnitura subtire de ferestre surclasand-o pe cea mai groasa. Majoritatea erau blocate si aerul patrundea timid fix intr-un sfert de plaman al celui care statea exact in directia lui de intrare. Cat il invidiai, cat iti doreai sa coboare la prima!
Dar nu cobora. Inghitea el tot aerul. Si erai condamnat sa petreci minute de cazna. Mie mi se intuneca perspectiva infierbantata a cefelor alaturate si alunecam intr-un firav lesin care mai anima spiritele. Era distractiv totusi. Se intampla ceva.
Uneia i se facuse rau. Sa fie sanatoasa - parca spuneau toti cu oarecare compasiune si o lasau sa coboare la prima. Ma lasau. Si ieseam mai grabita ca la maternitate cand veneam pe lume. Ieseam sa-mi revin.
Sa respir aerul curat al tevilor de esapament cu care, deh, ma obisnuisem din copilarie. Pe langa frica si foamea comuniste, cutremurele, radiatiile de la Cernobal si sectele care rapeau copii, ce mai conta o sufocare in autobuz?
O nimica toata. Si azi ma uit la oamenii din mijloacele de transport in comun si le observ mimica. Privirile pierdute, sprancenele incruntate, nervii mocnind. Si realizez ca si ieri, ca si azi eram asa de smecheri de n-aveam aer.