Un arhitect roman a cerut azil politic in Grecia si n-a parasit-o nici cand a avut sansa de a pleca in SUA.

Ajuns in Grecia in excursie, Mihai Anania, asistent universitar la Facultatea „Ion Mincu” din Bucuresti, a cerut azil politic. L-a primit dupa o saptamana de interogatorii. „De atunci, sunt vazut aici ca roman, iar cand vin in tara, sunt vazut ca grec”, spune el. Acum, la varsta de 60 de ani, are atelierul lui de proiectare si se bucura de increderea clientilor greci, pe care cu greu a recastigat-o dupa venirea valului de imigranti romani din anii ‘90.

A plecat „la specializare”

De doi ani incerca asistentul universitar Mihai Anania, printre cursurile pe care le tinea la Facultatea de Arhitectura „Ion Mincu” din Bucuresti, sa plece intr-o excursie „de specializare”. Avea 35 de ani, era membru de partid, asa cum cereau vremurile oricarui roman care voia sa aiba o cariera mai acatari, castigase mai multe concursuri de arhitectura.

Dar era mereu dat inapoi, spune el, pentru ca nu era activ in politica, nu participa la sedinte si planuri marete. Stapanit de entuziasmul varstei, cu capul vajaind de proiecte, tanarul arhitect si-a dat seama, la un moment dat, ca nu-si va putea implini visurile  decat daca va deveni activ politic. Or, asta insemna pentru el inceputul sfarsitului. In zece ani de munca in Romania, inabusise in inima prea multe tristeti, asa ca a hotarat sa plece in Grecia, sub pretextul unei specializari, si in 1982 autoritatile romane si-au dat acordul.

Interogatoriul pentru acordarea azilului

Nu-i venea a crede lui Anania ca viata isi deschidea larg bratele in asteptarea lui, prin vene-i pulsa bucuria libertatii. „Am ales Grecia ca sa fiu mai aproape de mama mea, ramasa in Romania”, isi explica el decizia. Odata aflat in tara sperantelor, tanarul arhitect a cerut azil politic. Abia dupa o sapamana de interogatorii, intermediate de un translator, grecii s-au convins ca Anania avea motive intemeiate pentru solicitarea sa. „Nu stiu daca ei aveau, aici, imaginea Romaniei adevarate”, se gandeste arhitectul.

A fost fericit atunci, nu stia ce-l asteapta in noua lui patrie. Un avocat grec i-a dat sperante cand i-a spus ca, datorita numelui cu sonoritate elena, il poate scoate grec cu acte in trei luni. A durat 12 ani. „In Grecia erau schimbari politice, cu primul guvern socialist al lui Papandreu, si nu voiau refugiati politici. Se facuse un fel de lagar pentru refugiati, in Lavrio, dar eu n-am stat acolo, am locuit la o fosta studenta de-a mea din Bucuresti, grecoaica. Ea a devenit, ulterior, sotia mea”, zambeste abia schitat Anania, de parca se teme sa-si imparta bucuria cu altii.

A lucrat ca strungar si tamplar

N-a venit in Grecia cu aere de mare arhitect. A inceput prin a lucra ca strungar si tamplar: „Mi-am gasit foarte greu de lucru. Din cauza schimbarilor politice din Grecia nu se faceau investitii, firmele reduceau personalul sau dadeau faliment. Abia dupa doi ani am reusit sa ma angajez in domeniul meu, la un atelier de proiectare al unui profesor din Salonic si, dupa alti doi ani, mi-am deschis atelierul meu”. S-a inregistrat la fisc ca liber profesionist, pentru ca la Uniunea Arhitectilor din Grecia nu putea, inca n-avea cetatenie. Dar atelierul propriu de proiectare l-a ajutat sa se afirme ca arhitect, sa fie solicitat, desi usor nu i-a fost: „In Grecia nu reusesti mare lucru daca nu ai istorie in urma ta, daca nu apartii unei familii, unui partid sau unei forme anume de organizare... Ramai un dezradacinat”, a inteles Mihai Anania.

De-asta i-a luat ceva timp pana a reusit, el insusi, sa treaca peste faptul ca nu era „de-al lor”, apoi, incet-incet, grecii l-au apreciat. „Am proiectat case si cladiri si intotdeauna am urmarit cum se ridica respectiva constructie, imi place sa duc lucrarile mele pana la capat si-i cunosc pe proprietarii tuturor caselor pe care le-am conceput. Trebuie sa cunosti proprietarul ca sa-i faci o casa care sa i se potriveasca”.

Putea pleca in America

Abia ce scapase de griji Anania, grecii „s-au deschis, au inteles ca au de-a face cu un om integru”, si a venit anul 1990. Un mare val de romani s-au grabit sa recupereze ce nu putusera avea vreodata in Romania din cauza regimului comunist. Au dat iama prin alte tari, inclusiv in Grecia, ca niste copii saraci ajunsi in Disneyland. Anania a avut si el de suferit: „Ziarele erau pline de „faptele” romanilor si asta a daunat imaginii compatriotilor aflati deja aici. A trebuit s-o iau de la capat, sa fac sacrificii... Totul a revenit la normal pentru mine si sunt multi greci care ma iubesc si care au incredere in ce fac eu”.

Foarte multumit de ceea ce face in Grecia nu pare a fi Mihai Anania, si-ar fi dorit sa faca proiecte mai complexe, sa aiba mai multe provocari. Dar nici nu se plange, pana la urma, el a ales sa ramana aici, cand putea pleca in SUA. „Eram deja in Grecia si facusem cerere sa plec in America. Pentru ca mai predasem in universitati, in doua luni mi-a venit aprobarea ca pot pleca in SUA, cu slujba asigurata la Universitatea din Atlanta”, povesteste Anania. N-a plecat, pentru ca intre timp se casatorise si tocmai se nascuse primul sau copil, recunoaste insa ca, de 25 de ani, se intreaba cum ar fi fost daca pleca in America.

Pe Muntele Athos

„A trebuit sa devin mesterul de acum 120 de ani”

Mihai Anania Tarcau (dupa locul de nastere al tatalui, langa Piatra-Neamt) si-a petrecut ani buni din viata, incepand din 1983, pe Muntele Athos, unde a si refacut un schit romanesc, pentru care a primit, in 2005, distinctia „Crucea patriarhala”. „M-am recalificat acolo, m-am ocupat de restaurari la Schitul Prodromu. Era o ruina, biserica centrala era inutilizabila - ploua in ea peste tot, frescele nu se mai vedeau, era la un pas de a se narui”, povesteste el afectat.

Lucrarea lui de suflet

La inceput, pentru ca n-avea mana de lucru, Anania a lucrat cu calugarii schitului, pe post de constructori, dar pana la urma oficialitatile au inceput sa inteleaga necesitatea refacerii lacasului si l-au sprijinit pe arhitect.

E lucrarea la care tine poate cel mai mult dintre toate cele pe care le-a realizat in Grecia. „Am reconstruit-o identic cu cea de acum 120 de ani, numai cu piatra si lemn, nu cu ciment. A trebuit sa uit ca sunt arhitect, am devenit mesterul de acum 120 de ani, ca sa inteleg cum au fost facute atunci toate”. Ii sunt dragi calugarii de pe Athos si-i respecta, pentru ca „puteau sa-si puna curent, incalzire centra-lizata, dar n-au facut asta”. Iar mainile lor sunt muncite, nu ca ale altor calugari, maini de domnisoara.

Restaurarea acestui schit a fost singura lucrare pentru care a primit o recompensa cu mult peste asteptarile sale, „singura situatie in care am fost recompensat o mie la suta”. Restul carierei sale a decurs fara varfuri: „Cand ajungi la varsta mea, te gandesti ca ai fi putut sa faci mai multe lucruri”.