Când a pus diagnosticul - "Celula valahă nu rezistă" - , Titu Maiorescu s-a referit la ţesutul moale al românului, la adaptabilitatea lui fără margini, la strategiile de acomodare care nu-i prisosesc, deşi riscă uneori să-i facă mai mult rău decât bine.
Când a avertizat că „Traducerile omoară în noi duhul naţional“, Mihail Kogălniceanu s-a aşezat de-a curmezişul importurilor literare neselective. Ei bine, încerc să-mi închipui ce reacţie ar fi avut Maiorescu şi Kogălniceanu în faţa apetitului pentru imitaţie pe care-l manifestă urmaşii lor de aproape două decenii încoace. Fiindcă, nu ştiu dacă aţi observat, dar românul mimetic e un derivat al istoriei de care nu se mai poate face abstracţie. Sloganul lui - „Imit, deci exist“ - anulează tocmai ceea ce preţuiau fondatorul „Junimii“ şi arhitectul „Daciei literare“: orgoliul originalităţii, forţa de-a crea cu propria minte şi cu propriul har, inspiraţia, semeţia creatoare.
Imitaţia presupune o preluare mecanică, fără filtru, otova. România stă bine la acest capitol - printre altele, fiindcă şi-a luat măsuri din vreme. În chiar primul an de libertate, în vara lui 1990, postul naţional de televiziune a organizat un concurs de imitat vedete. Competitorii erau copii între 6 şi 12 ani, dresaţi să se îmbrace, să gesticuleze şi să se mişte ca Michael Jackson, Madonna sau Prince. Emisiunea a avut succes, părinţii concurenţilor s-au umflat în pene şi nimeni n-a vrut să observe nefirescul situaţiei. Un ţânc de câţiva ani făcea piruete şi se prindea cu mâna de zona ruşinoasă, cum văzuse în „Billie Jean“. O fată de clasa a treia, cu părul prins la ceafă şi chipul tencuit cu un strat gros de fard, şerpuia lasciv, împingând sub ochii publicului aluzia unui decolteu. Nişte elevi zglobii deprindeau unul dintre cele mai nefolositoare (şi totodată răspândite) meşteşuguri ale tranziţiei: maimuţăreala, xeroxul comportamental, indigoul gesticulaţiei.
Cu trecerea anilor, accesele întâmplătoare de mimetism au dispărut, iar în locul lor s-a ivit - mândru şi inexpugnabil - sistemul. Asta înseamnă că românii au început să-şi asume secundariatul ca pe o vocaţie. Mulţi dintre ei nu mai vor să fie „cineva“, ci „aidoma cuiva“. Maimuţa carpatină, o creatură născută în febra tranziţiei, îşi cere drepturile şi provoacă hărmălaie în menajerie. Principiul ei de existenţă e simplu: viaţa ca ecou. „A fi tu însuţi“ a devenit dintr-odată o erezie. În locul răzvrătiţilor care îşi provoacă limitele şi se iau la trântă cu destinul, avem o populaţie care trăieşte sub narcoza împrumutului automat. Modelele şi-au pierdut forţa de impact iniţială şi nu se mai pricep să seducă. În faţa lor, atleţii băştinaşi ai imitării recurg la unicul procedeu pe care-l cunosc: copierea fără rezerve, transferul deplin, asumarea totală, până la ultimul tic.
Exemple există pretutindeni, de la tendinţele din modă la sărbătorile vârâte cu forţa într-un calendar în care fac figură stingheră (Valentine’s Day). Uitaţi-vă la soliştii care împung publicul cu degetul („Tu!“) chiar dacă versul cântat se referă la propria persoană („Eu!“), fiindcă aşa au văzut afară. Uitaţi-vă la batalioanele de interpreţi care s-au lepădat de numele de familie şi au rămas în prenumele gol, conform brevetului occidental. Uitaţi-vă la fotbalistul român ortodox care se închină invers, căci aşa face şi catolicul Raul la televizor. Nu peste multă vreme, maimuţa naţională se va simţi înghesuită în cuşca unde îşi petrece viaţa trasă la xerox. Va cere spaţiu mai mult şi probabil că va trebui să-i cedăm toată ţara.
Recomandările noastre
