Cu înţelepciune tenace, "Dilema veche" ne aminteşte săptămânal ceea ce ar fi trebuit deja să ştim după atâţia ani de observare a politicii naţionale, şi anume că "adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea"
Recentele turbulenţe de natură politico-sindicală exemplifică cu prisosinţă această desincronizare: este adevărat, de pildă, că o mărire salarială substanţială în plin debut al unei crize economice este un gest lipsit de înţelepciune, dar nu este drept ca banii publici să fi fost împărţiţi în funcţie de interesele clientelei guvernamentale, iar profesorilor să le trânteşti uşa în nas pe motiv că tocmai la ei s-au terminat banii. A fost drept ca pensiile să se mărească, dar lipsa de înţelepciune economică a acestei măriri a fost la fel de adevărată ca şi lipsa de înţelepciune a votului din parlament prin care a fost adoptată legea salarizării profesorilor. A făcut deci bine preşedintele că a promulgat ambele legi? În termeni absoluţi, poate că nu, dar nici nu putea face altfel fără să se sinucidă politic şi să îngroape adânc şansele PDL de a obţine un rezultat bun în alegerile din 30 noiembrie.
Pentru a evalua corect însă situaţia creată, este necesar să ieşim din falsul raţionament bazat pe conflictul între Palate. În primul rând, pentru că atât mărirea pensiilor, cât şi cea a salariilor din educaţie nu au fost decise de preşedinte, ci în primul rând de parlament, sub presiunea PSD, şi în al doilea rând de guvern - în cazul pensiilor - tot sub presiunea PSD. Iar Curtea Constituţională şi-a dat şi ea girul. Ce temei legal sau constituţional avea Traian Băsescu să nu le promulge? Merită să ne amintim şi de presiunile publice exercitate de însuşi premierul Tăriceanu, care anul trecut se întâlnea „din întâmplare“ prin parcuri cu pensionarii, care-l ameninţau pe preşedinte cu suspendarea dacă nu promulgă legea măririi pensiilor.
Domnul Tăriceanu a calculat desigur că sunt mai mulţi pensionari decât profesori, deci că aceştia din urmă nu reprezintă o masă de alegători interesantă. Ceea ce nu a luat totuşi în calcul este deteriorarea situaţiei economice, creşterea inflaţiei şi a preţurilor, care sunt pe cale să înghită tot câştigul pensionarilor. Poate că nu este drept că se întâmplă aşa, dar este cât se poate de adevărat, iar domnul Tăriceanu nu poate decât să se roage ca acest adevăr să nu devină prea evident înaintea datei de 30 noiembrie şi să spere că PSD nu va atrage de partea sa grosul plutonului pensionarilor. Pentru că adevăratul şi nedreptul păpuşar al acestui cerc vicios al deciziilor juste din punct de vedere social, dar păguboase din punct de vedere economic este PSD: el a şantajat guvernul pentru a obţine nu numai măririle de pensii şi salarii, ci şi fondurile suplimentare de la buget, în valoare de peste 600 de milioane de euro, alocate în mare parte primăriilor pe care le controlează; el a forţat votul în parlament pe 30 septembrie, ştiind bine că-l va pune pe preşedintele Băsescu în situaţia de a promova o lege cu care, în fundul sufletului, nu este de acord.
Aplicând logica politică, domnul Băsescu şi PDL au căutat să speculeze situaţia în favoarea lor, fiind ajutaţi de mult prea adevăratele şi nedreptele excese salariale din aparatul guvernamental. Când PDL a înaintat însă moţiunea de cenzură, PSD şi PC au anunţat că nu o vor vota, ceea ce a demascat din nou alianţa subterană cu PNL. Se poate conchide aşadar că PSD este mai puţin interesat de salariile profesorilor decât de capitalul electoral pe care-l poate obţine de pe urma votului său din parlament. Iată un raţionament pe cât de cinic şi nedrept, pe atât de evident.
Recomandările noastre
