Votul uninominal şchiop e bun tocmai pentru că e foarte prost.

Va fi după cum se străduiesc, penibil şi previzibil, liberalii? Vom avea un parlament unde vor cânta Dida Drăgan şi Nicolae Furdui-Iancu, va comenta Cristian Ţopescu, iar Florin Călinescu va vota cu „mânuţele alea două“? Foarte bine! Imaginea României după aproape douăzeci de ani de libertate va fi completă. Politica românească şi-a ratat propria naştere. Nu voi obosi să o spun: cu excepţia mituirii pre-electorale a pensionarilor, nicio constantă n-a străbătut viaţa partidelor noastre, incapabile să reprezinte altceva decât propriile interese. Iar cetăţeanul român rămâne cetăţeanul turmentat, veşnic fals apăsat de întrebarea „Eu cu cine votez?“. „Cu cine“, în loc de „de ce?“. Fals pentru că, de fapt, nu ne pasă. Altfel, nu ar mai arăta maternităţile sinistru ca nişte abatoare, nu am lăsa bolnavii de cancer să moară fără medicamente, n-am trece, indiferenţi, pe lângă şcolile dărăpănate şi pe lângă viitor.

Naţionalismul inflamat, idealismul istoric primar, reprezentat de „România Mare“ (revista „Tribunului“ rămâne singura care scrie constant despre „Basarabia şi Bucovina, două lacrimi pe obrazul Europei“ - un subiect ca o perlă scufundat în marea de dejecţii şi intoxicări securistoide), şi-a pierdut, demult şi de tot, magnetismul electoral.

PDL se încăpăţânează să fie Băsescu, deşi Băsescu e un fenomen electoral. Nu ţine loc de strategie.

„Social-democraţii“ ieşiţi din mantaua roşie a lui Ion Iliescu şi-au bătut joc de toate atuurile startului furat în ’89. Reforma au făcut-o cu o mână pe seceră şi cu cealaltă pe ciocan. Spiritul civic deosebit al hoardelor de mineri manipulate criminal s-a estompat. Megalomania dezgustătoare a epocii de tablou de aur a lui Adrian Năstase a început să se uite (uităm prea repede şi ne amintim prea greu). Ce a făcut PSD pentru a-şi merita voturile? S-a mulţumit să existe şi atât.

Pentru „jumătatea de Românie“ abandonată în secolele precedente poate că încă e de-ajuns.

PSD nu e o soluţie imposibil de crezut pe cuvânt, nu doar pentru că are un trecut detestabil, ci pentru că îşi mutilează prezentul: nu a fost în stare să propună nimic pentru cei care ar vota cu stânga pentru altceva decât o pomană electorală. În lumea în care democraţia nu e doar un paravan pentru parvenire, învingătorul politic nu mai e apanajul majorităţilor, ci e decis de minorităţile energice. Alegerile se câştigă sau se pierd în funcţie de raportarea la problemele imigranţilor, de spaimele ecologiştilor şi ale pacifiştilor.

PNL seamănă tot mai mult, şi tot mai trist, cu umbrele patriciene ale premierului Tăriceanu. Imaginea jenantă a Elenei Udrea călare, electoral, pe coada măturii a fost egalată de patosul cu care Tăriceanu şi-a prezentat, mediatic, uluitoarea călătorie cu trenul până la Titu. Era în ziua în care un tabloid publica ştirea „şocantă“ că Andreea Esca a mers cu troleibuzul.

Acum două luni, în Berna, m-am nimerit în aceeaşi staţie de autobuz cu ministrul de externe al Elveţiei, o doamnă elegantă care nu seamănă cu un pom de sărbători bine ornamentat, precum damele din „înalta societate“ bucureşteană. Un prieten elveţian mi-a explicat că mă mir ca prostul. Aşa e normal: de la şedinţele guvernului se pleacă în autobuze în care nu miroase a hoit.

Mâine e „ziua europeană fără maşină“. Îi veţi vedea şi „pe ai noştri“ bulucindu-se pe biciclete, pentru că în România, dincolo de imagine, de aparenţe, chiar nu mai e nimic.

Citiţi şi: Ziua europeană fără maşină ne prinde în trafic