Mircea Mihăieş: "Cu această formulă ar trebui să ne adresăm celor care, într-o împrejurare sau alta, au fost unelte ale regimului criminal-represiv comunist şi se ambiţionează să joace în continuare un rol în viaţa publică".
Neexistând o lege care să tranşeze astfel de situaţii, intrăm în plin război al supoziţiilor, argumentării sterile, acuzaţiilor fără obiect - într-un cuvânt, în plin arbitrar. Ştiu, din episodul prezenţei la şcoala de vară de la Berlin a lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, cât e de dificil să administrezi corect cazurile de acest gen, făcând echilibristică între meritele obiective ale individului şi legile nescrise ale moralei. Iar în acea situaţie nici nu era vorba despre demnităţi publice, numiri în posturi, alegeri în structuri ale statului. Prin urmare, putea să opereze doar judecata individuală: îl barez pe X pentru că a turnat, şi-l înlocuiesc cu Y, care e curat ca lacrima. Moment în care se iveşte altă dilemă: ai pe cineva mai bun, sau măcar la fel de bun, pentru a-l înlocui? Ai prin sertare CV-urile multor intelectuali capabili să facă faţă unor confruntări ştiinţifice de înalt nivel, într-o companie de elită şi desfăşurate în două-trei limbi?
Cât n-aş da să ne prisosească experţii de acest calibru! Cum te raportezi, etic şi profesional, la un specialist pe care Universitatea din Viena n-are nicio rezervă să-l angajeze, cu dosarul lui cu tot? Din păcate, nici România comunistă şi nici cea a tranziţiei n-au produs prea mulţi actori de acest calibru. La noi, specialiştii (vă mai aduceţi aminte de cele cincisprezece mii de fantome ale lui Emil Constantinescu?) lipsesc din domenii întregi. Iar atunci când se întâmplă să răsară câte unul, e de obicei singurul pe întreaga tarla în discuţie! Scriu, aşadar, aceste rânduri ştiind foarte bine ce presiune apasă asupra ta dacă trebuie să decizi atunci când un ins cu un CV profesional „beton“, dar cu un dosar „de cadre“ paradit rău, solicită dreptul de a juca un rol în viaţa publică. Mă refer la turnători, pentru că despre securişti şi cadrele superioare ale partidului comunist nu deschide nimeni pliscul. Ba, mai mult, chiar sub ochii noştri, foşti ofiţeri de securitate pretind acum, după intrarea ţării în Uniunea Europeană, un drept la imunitate pe care nu l-au avut nici pe vremea lui Ceauşescu. După cum nimeni nu vede vreo problemă în prezenţa unuia dintre foştii artizani ai economiei planificate socialiste, adică ai dezastrului premeditat al ţării - mă refer la Nicolae Văcăroiu - în funcţia de preşedinte al Senatului. Ba, din când în când, el mai prinde şi câte o tură de şef al statului! În aceste condiţii, a devenit o urgenţă absolută trecerea prin Camera Deputaţilor a Legii lustraţiei. A cerut-o imperativ, într-o emisiune televizată, Sorin Ilieşiu. Chiar aşa boantă cum este, va reprezenta un pas înainte în limpezirea apelor. Sigur că nicio lege nu va elimina cu totul duplicitarismul şi abjecţia unora care n-au fost nici comunişti, nici turnători. Învingători ai istoriei, aceştia măcar sunt nişte lepădături pe cont propriu, şi nu din comanda vreunui ofiţer de securitate sau din frica animalică de dosarul cu turnătorii.
Mi-l imaginez pe Emil Boc încercând să gestioneze situaţia creată de anunţata revenire pe scena publică a Monei Muscă. Să nu uităm însă că acest caz, ca şi diversiunea Mitică Dragomir, au o sursă comună: Gheorghe Ştefan- Pinalti. Lucrurile sunt prea gogonate ca să nu bănui în ele cel puţin o provocare. Sau o tâmpenie cât carul. Oricum, ilustrându-şi porecla, „Pinalti“ şi-a pus partidul într-o poziţie imposibilă: nu e uşor să spui nu unui personaj cu succesul şi, de ce nu, competenţa Monei Muscă, după cum popularitatea şi banii lui „Mitică“ vor fi făcut intens cu ochiul unor cadre ale partidului. Emil Boc s-a văzut, şi într-un caz, şi în altul, redus la postura de jelitor à la Ienăchiţă: „S-o tai, se strică,/ S-o las mi-e frică,/ Că vine altul şi mi-o rădică“. Iar din această dilemă nu se poate ieşi decât faultând în careu. Adică riscând un „pinalti“.
Îmi imaginez şi ce presiune e pe capul lui Bogdan Olteanu, care minte cu neruşinare de-o bună bucată de timp că legea lustraţiei va intra în dezbaterea Camerei Deputaţilor. Dacă nu va face din scoaterea ei de la naftalină una dintre priorităţile debutului de sesiune parlamentară - şi ceva îmi spune că nu va face! - întreaga gargară liberală despre lupta anticomunistă îşi va arăta râncezeala respingătoare.
Până atunci, nu ne rămâne decât să-i rugăm pe „turnătorii noştri“ să stea de-o parte din proprie voinţă. Cei cărora le-a rămas un dram de onestitate îşi vor da imediat seama de ce. Sunt atâtea lucruri de făcut departe de funcţii şi onoruri publice! Măcar să nu-i mânjească şi pe cei care înţeleg (ori nu se pot abţine) să le întindă o mână în numele certelor calităţi cu care i-a înzestrat natura. Cât despre „turnătorii lor“, Dumnezeu cu mila!
P.S. Nu aveam cunoştinţă, în momentul trimiterii articolului la redacţie, de renunţarea Monei Muscă de a candida pentru un scaun în parlament. O felicit pentru decizia luată. Sper să fie urmată şi de alţi politicieni.
Recomandările noastre
