Orchestra Damian&Brothers pregăteşte primul său mare concert de muzică lăutărească autentică din România.

„Fiecare dintre cei 18 lăutari ai mei are o poveste, dureri şi nostalgii adunate, care năvălesc în clipa în care cântă pe scenă”, spune Damian Drăghici, lăutarul care în numai un an şi jumătate a absolvit Magna Cum Laudae colegiul american de muzică Berklee şi care, după colaborări cu muzicieni de renume, şi-a îndeplinit un vis mai vechi, acela de a avea o orchestră ţigănească. Pe 3 iulie, Damian şi orchestra lui îşi vor spune poveştile, primul concert mare cu muzică lăutărească autentică, programat la 20.30, la Arenele Romane din Bucureşti.

EVZ: Prima „petrecere ţigănească” pentru un public larg.... Damian Draghici: O garantează Damian &Brothers. Spectacolul, care va avea loc pe 3 iulie la Arenele Romane, este imediat următorul după musicalul „The Gypsies”. Un proiect de suflet, ca toate celelalte. Am avut o perioadă în care eram, să zicem, mai pragmatic. Eram în Statele Unite, înregimentat în partea aceea a pragmatismului de business, când concepi totul respectând o reţetă de succes. Partea amuzantă este că, de fapt, nu există o reţetă de succes în America. Acum şapte-opt ani, când compuneam muzică pop pentru Celine Dion şi pentru alţii, căuatm tonuri simple, uşor de reţinut, păstrând în minte un anumit public. Piesele pentru Mark Anthony... nu poţi scrie ceva cu armonii prea dificile pentru un astfel de artist. Piesa trebuie să rămână uşor digerabilă, altfel, este respinsă din start de cei de la „Artist Repertoire”. În America lucram cu Tommy Mottola, fostul soţ al lui Mariah Carey, care avea grijă să-mi respingă piesele fără potenţial comercial.

O preocupare, în tot cazul, rentabilă... Nu cred că a fost vorba vreodată cu adevărat de bani. Când am plecat din România mi-am dorit să studiez muzica. Eram ţigan, asta e una, poate mai puţin educat... dar pe vremea lui Ceauşescu oricum nu prea ştiam noi ce-i ăla hit. Aveam câţiva cântăreţi care se perinadu pe la televizor cu piesele celor patru-cinci compozitori ai vremii. Ce puteai învăţa? Eu cântam la nunţi şi prin restaurante, eram un lăutar care încerca să ia banii celor care mâncau la mese. Fără să vreau să-i judec pe cei care fac asta, există o diferenţă între un lăutar, un muzician şi un artist. Experienţa în Grecia a avut darul de a mă lumina. Cântam în cluburi şi credeam că o să fie bine dacă voi avea 80 de dolari pe seară. Apoi mi-am propus să câştig 150 de dolari pe seară. În cele din urmă câştigam şi 500 de dolari pe seară, dar nici asta nu mă făcea fericit. Eram nefericit în fiecare seară, şi asta la 22-23 de ani. Când am căpătat gustul „comercialului” şi am încercat să aplic reţeta, eram fascinat ca un copil într-un magazin de jucării. Dar nici asta nu a ţinut foarte mult. După o vreme de acumulări, am făcut, probabil, un salt calitativ... Aşa că am plecat direct în lumea jazz-ului. Am trecut brusc de la lumea care venea să cheltuie mii de euro în cluburile de fiţe, către o lume modestă, unde de multe ori dădeai tu o bere ca să vină nişte prieteni să te asculte. Nu eram încă un artist complet, dar trecusem de bariera aceea în care banii erau importanţi. Nu mai voiam să cânt unor oameni care să bea şi să mănânce în acest timp. Nu mai voiam să aud farfurii, furculiţe şi pahare ciocnite...

Spre muzica lăutărească... Sunt genul de bărbat care ţine minte întotdeauna un dor. Dacă am văzut cândva pe cineva care mi-a plăcut, o femeie care mi-a trezit interesul, şi după 20 de ani mă duc să o caut. O ţin minte. La fel s-a întâmplat şi cu proiectul Damian&Brothers. Îl visam de la 18 ani şi simţeam carnea frământându-se pe mine ori de câte ori îmi imaginam asta. Era un semn de la Dumnezeu. Orice fel de idealuri mi-aş fi propus, că vreau să cânt cu ăla, vreau să cânt cu ăla... proiectul era femeia aceea, visul meu neîmplinit, care revenea obsesiv în mintea mea. S-a întâmplat ca eu să nu fi avut prea mult contact cu românii în tot acest timp. De altfel, am şi fost însurat numai cu femei străine. Din cauza aceasta orice lucru mic, momentele în care vorbeam cu mama la telefon, toate îmi aminteau de lăutarii din România. Asta era în sângele meu de mic copil...

Credeţi în povestea asta cu „chemarea sângelui”? Mitul cu sângele care păstrează informaţia este real. Fiica mea, care a împlinit zilele trecute 16 ani, nu ştie că e ţigancă. Mai ales că eu, când eram în Grecia, aveam un complex de inferioritate şi n-aş fi recunoscut vreodată că sunt ţigan. Zilele trecute m-a sunat maică-sa să-mi spună că fata s-a îndrăgostit de un ţigan care cântă cu orga. Era puţin probabil să se întâmple aşa ceva, doar dacă o simţea de undeva, în sângele ei. Ea studiază în America filologia germană, cum ar fi putut să se îndrăgostească de un ţigan lăutar? Admit că mi s-a părut ciudat şi am fost necăjit un moment, pentru că mă gândeam că îmi doresc altceva pentru ea. Apoi am înţeles că dacă până şi eu fac tipul acesta de dicriminare, ce pretenţii aş putea avea de la ceilalţi... „Nu avea şi tu prejudecăţi”, mi-am zis. „Poate băiatul ăsta are o şansă reală să facă ceva în viaţă”...

Revenind la visul de odinioară. A devenit realitate... Când am revenit în România, în urmă cu un an, într-o vacanţă de o săptămână (în cei 18 ani trecuţi venisem doar de vreo trei ori, în 2000, în 2001 şi în 2006), mi-am amintit ce vreau. Am început să merg în restaurante româneşti, care au, majoritatea, lăutari, cei mai mulţi fiind foştii mei prieteni. M-am hotărât să fac un casting şi am început să strâng băieţii pe care-i ştiam. Ei veneau cu instrumentele. Le-am spus că n-avem nevoie de ele. Le-am spus că vreau să stăm la o sticlă de vin şi să-mi spună, fiecare, povestea lui. Ei începeau „m-am născut în Bucureşti şi am doi copii”. „Nu aşa”, le-am spus, povestiţi-mi despre voi... apoi apăreau durerile, necazurile, iar eu îmi dădeam seama că în momentul în care omul acela va începe să cânte, e imposibil să nu se simtă de undeva durerea aia pe care a strâns-o el pânâ atunci. Am strâns 18 lăutari şi i-am chemat la repetiţii. Venind dintr-o lume aşa de superficială, am fost fericit să aduc acum totul cât mai aproape de rădăcini, să fie cât mai crud, cât mai real.

REŢETA

„Dacă rămân autentici, vor avea succes”

Mulţi sunt de părere că România exportă kitsch-uri în materie... Se referă la fanfare, la taraful de la Clejani şi la alte ansambluri de aceeaşi factură... dar, vezi tu, oamenii nu vin la concerte să asculte muzică plictisitoare. Dacă urci pe scenă cu o muzică foarte elaborată, ar trebui să fie ori clasică, ori muzică de jazz, iar acestea au alt public. În cazul muzicii etno, e important este să faci parte cu adevărat din cultura ta. Noi urcăm pe scenă şi cântăm pur şi simplu. Ne simţim noi înşine bine şi lumea face la fel. Să zicem că jazzul e mai complicat şi are altă natură. Există şi muzicienii ăia din New Orleans, din Lafayette sau Louisiana... nişte moşi. Ce, oamenii ăia sunt circari, sau ce? Sunt nişte muzicieni, e real ce fac ei... Sunt ani de zile de durere şi ani de zile de fericire a ţiganilor strânşi în piese ca Şaraiman şi asta e real. Am văzut demnitari străini plângând la muzica ţigănească. Prefer să urc pe scenă cu ăştia 18 din orchestra mea, care uneori cântă fals, greşim pe scenă din când în când, decât să am o orchestră perfectă, care să nu mişte pe nimeni. 

Dacă tot ai colaborat cu atâţia muzicieni de top, ţi-a venit ideea unor proiecte pop gen Mahala Rai Banda şi DJ Shantel? Am o piesă acum pe Buddha Bar nr 10, făcută cu DJ Ravin. Am avut oferte, dacă vreau să fac ceva cu Tiesto sau cu altul... dar trebuie să înveţi să mergi înainte să alergi. Proiectul este aşa de crud acum, încât nu vreau să-l îmbolnăvesc, să pun ceva prea nou peste el. Aşa cum e el acum e original. O să vină momentul să facem şi altceva, dacă simţim să facem asta.

„Am burtă, gesticulez, transpir” 

Cum crezi că se explică apetenţa europei de vest pentru muzica ţigănească? E un paradox. Sunt lucruri pe care le iubeşti şi le iubeşti din ce în ce mai mult. Sunt alte lucruri pe care le urăşti cu multă patimă şi ajung să te fascineze şi să le iubeşti la fel de mult. Cam asta cred că se întâmplă cu ţiganii în Europa. Se tem de ei, dar îi şi fascinează lumea lor. Am cântat în săli mari europene, pe scene clasice pe care, de altfel, un taraf nici nu se potriveşte... în sală erau numai demnitari străini. Toată lumea înţelege, însă. Publicul, oricare ar fi acela, intră în povestea noastră. Vin după concert şi spun „ce iubim viaţa voastră, ce am vrea să fim şi noi la fel de boemi, la fel de plini de viaţă”. E drept că e o imagine de libertate care se vinde, dar este o imagine adevărată. Am trăit 12 ani în America într-o cutie. Mâncam somon şi asparagus, beam patru kile de apă pe zi, mă duceam dimineaţa la sală, apoi la întâlnire, totul perfect, totul organizat...dar în acelaşi timp foarte superficial. În interior eram ca un cub de gheaţă. Nu gesticulam, totul era rece.

Acum stau liber, am burtă şi nu mă interesează, transpir, fumez... totul este datorită lor. Am găsit libertatea cu tot ce fac eu, bonomia, felul lor extraordinar de a trăi momentul. Se scriu în America tone de cărţi de motivaţie, psihologie, self empowerment, ce vrei şi ce nu vrei şi toate vorbesc despre un lucru pe care cititorii acestor cărţi nu-l vor avea niciodată: de libertatea lor. Cum să găseşti cheia fericirii, puterea acum...  nu o găseşti decât dacă trăieşti. Momentul nu e nici mâine, nici ieri. Momentul e acum. Şi dacă tu eşti preocupat să-l găseşti, momentul este permanent pierdut.

Ce ar putea să epuizeze acest trend? Cunosc şi partea de business muzical şi aş putea să evaluez... cred că atâta vreme cât ţiganii vor rămâne autenci, nu există nici un pericol să piară. Curentul acesta este abia la început şi depinde de artiştii care îl vor susţine. Ar putea ca un super-hit să omoare trendul. Câteva piese de masă, care să-l epuizeze. Aşa cum a fost moda cu muzica latină în urmă cu câţiva ani, de la Mark Anthony la Luis Miguel, totul latin-latin-latin. Muzica ţigănească nu este, însă, atât de comercială...

Apropo de musical... nu seamănă nimic cu Bregovici..? Musicalul a fost foarte gustat în ţară şi în lume... muzica pe care o făcusem suna într-un fel special, o piesă avea influenţe irlandeze, alta spaniole. Toate sunt piese ţigăneşti româneşti, dar orchestraţia suna diferit pentru fiecare dintre ele. Nu seamănă deloc cu Bregovici. Nu cântăm muzică balcanică, ci muzică pur românească, lăutărească ţigănească. Singurul lucru pe care-l fac este să-i adaug muzicii asteia o nouă direcţie. Nu avem taraf de nunţi şi înmormântări, avem doar povestea ţiganilor şi povestea vieţii mele. Voiau chiar să-i spună „Damian, The Prince of Gypsies”, dar mi s-a părut mult prea despre mine. 

Nu în ultimul rând... N-am văzut vreo prezentare a ta în care să nu fie menţionat IQ-ul peste medie... Ce să zic, poate că simt nevoia să se mire că un ţigan are un IQ mai mare. Când am ajuns în America, la Berklee, nici nu ştiam prea bine să vorbesc engleza. Într-una din clase, un profesor, la music business, care mă vedea plictisit şi agitat în timpul cursurilor lui, mi-a spus că s-ar putea să am ADD. I-am spus ca am ATNT, ala era telefonul meu... „Nu-nu”, îmi răspunde, „ai Atention Deficit Disorder”, care te împiedică să te concentrezi. I-am spus că mai degrabă mă plictisesc. Mi-a dat un manual, pe care l-am memorat instantaneu. Mi-a spus că e clar că n-am niciun ADD şi că e mai bine să merg să dau un test de IQ, la un Institut. Cum nu prea ştiam engleză, am înţeles că tot la testare psihologică vrea să mă ducă, ceea ce m-a îngrijorat, pentru că auzisem că din două semnături pot să te bage în spitalul de psihiatrie. Era vorba, însă, despre Massachusetts Institute of Technology, MIT, cea mai mare şcoală de tehnologie Boston. Am acceptat testul, l-am rezolvat în 35 de minute, l-am asigurat că m-am gândit suficient de bine. Avea să se confirme a doua zi... 172... Pe mine nu prea mă interesa acest scor, eram acolo ca să învăţ muzică. M-a întrebat dacă aş vrea să dau şi un examen pentru MENSA, pentru că se presupunea că aş putea fi între cei 5 la sută din populaţia globului cu un IQ foarte ridicat. S-a dovedit a fi aşa, dar n-am insistat. Eram prea tânar şi nu mă prea interesa. Doream doar muzică. Acum, cine ştie, poate o să fiu tentat cândva să aflu mai multe...

SHOW LA ARENELE ROMANE

Muzică lăutărească, hituri prelucrate, invitaţi speciali şi dansatoare

Noul proiect? E primul concert din România deschis pentru public. Voi urca pe scenă cu trupa de 18 persoane, plus un număr de dansatoare. Avem invitaţi speciali, o trupă de ţigani din Serbia. Am pregătit şi nişte hituri foarte cunoscute, dar prelucrate ţigăneşte. Ritmul cubano-caraibian, piese de la Vaya con Dios... e foarte mişto, o să se simtă diferenţa. Dansatoarele adaugă ceva foarte nou, dansuri care combină tradiţionalul cu modernul. Sigur, modern ţigănesc nu există. Dar combinăm dansul modern şi cel clasic, hip-hop-ul şi dansul ţigănesc. Sună ciudat când o auzi explicată din punct de vedere tehnic, dar arată foarte bine pe scenă. Avem şi doi artişti invitaţi, dar vreau să păstrez surpriza. Oricum, pe albumul nou, la care începem lucrul luna viitoare, vom colabora cu foarte multe trupe din România.