În tentativa de a înţelege o epocă, reporterii EVZ au parcurs drumul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. De data asta, în sens invers. În iunie 1990, filele dicţionarelor s-au deschis docil la litera „M“ şi au primit un nou cuvânt care avea să facă mare carieră în spaţiul public românesc postdecembrist: Mineriada. Drumul spre Petroşani ascunde o frumuseţe aproape sălbatică. Libertatea e înspăimântătoare, nu poţi să nu remarci asta.

Simptomatic, indicatoarele rutiere apar doar atunci când tu însuţi te-ai convins deja că drumul ales este cel corect. Confirmările tardive mai au oare vreun sens? Oraşul Petroşani ne întâmpină cu câteva reprize de ploaie şi cu o surpriză: aparent, nimeni nu se pune de acord cu privire la locul gării. Gara e una dintre cele mai vechi construcţii din oraş, dată în folosinţă din 1870, odată cu linia ferată Petroşani-Simeria. Nimeni din „vechea gardă“ care a văzut în 1990 detaşamentele muncitoreşti trimise la Bucureşti nu mai lucrează aici.

Un peisaj dezolant

Oamenii sunt mai degrabă circumspecţi, ferindu-se să vorbească prea mult, argumentul principal fiind des invocatul „nu eram aici pe atunci, am venit după aia în Petroşani“. Peisajul e dezolant. O garnitură de tren este trasă la linia doi, pasarela care traversează liniile mai scârţâie sub paşii ocazionali ai unor trecători grăbiţi, iar vreo două persoane au adormit aproape pe băncile gării în aşteptarea unui tren banal, acceleratul 1824. Acum 18 ani, ruta lui ar fi trezit imediat suspiciuni: Petroşani - Bucureşti Nord. Locul nu mai are nimic din fervoarea zilelor de odinioară. Suntem în iunie 2008 într-o gară provincială, amorţită în propria plictiseală, deloc apăsată de amintirile pe care aparent doar capătul bucureştean al rutei de odinioară le mai reţine. Oamenii vor să uite

Exploatarea minieră Livezeni se vede de la depărtare în peisajul urban al Petroşaniului. În ultimii ani ai dictaturii şi în cei câţiva care i-au urmat, totul se învârtea în jurul colosului decrepit de acum. După disponibilizările din 1997 însă, mulţi au plecat la ţară sau în afară. Puţini s-au recalificat. Mirajul îmbogăţirii rapide n-avea cum să ocolească Valea Jiului.

Exploatarea de la Lupeni are astăzi cei mai mulţi oameni, peste 2.000, dar ca rezerve şi viitor Livezeniul este cel mai favorizat, se laudă cei de aici. Când am ajuns noi în Lunca, strada care găzduieşte colosul minier, tocmai se intrase în tură. Într-o curte părăsită zăceau câteva utilaje, adăpostindu-i de ploaia sâcâitoare pe cei câţiva câini aciuaţi prin zonă. Atmosfera este a orică rui centru industrial comunist. Investiţii în infrastructură reprezintă mai degrabă o formulă bucureşteană fără nicio acoperire. Totul e aici ca în 1990.

Lipsesc doar liderii şi oamenii lor. Sunt doar vreo patru pe o terasă „de cartier“ amplasată chiar la poarta exploatării miniere. Nu au prea multe de spus, iar explicaţiile sunt mai degrabă inutile. Oamenii vor să uite şi cred că nevorbind despre trecutul lor, acesta trece de la sine.

Cozma, distrugătorul văii

Pe vremuri, când opinia generală însemna voinţa lui Miron Cozma, „braţul unit“ al mişcării sindicale dispunea după bunul plac, împărţind dreptatea şi democraţia la Bucureşti. Astăzi, interesele şi obiectivele sunt mai degrabă divergente. Adrian Jurcă, fost şef de sector la Livezeni, actualmente luptător pentru drepturile angajaţilor de aici, răspunde cât se poate de categoric: „Marele Miron Cozma, distrugătorul Văii Jiului, nu a adus nimic în plus ca drepturi. Tot ce avem acum, avem ca urmare a revedincărilor din 1977“, conchide liderul de la Livezeni. Nu ştiau ce se întâmplă în piaţă

Subiectul Iliescu este în context unul decisiv: „Minerii habar nu aveau de ce se întâmplă în Piaţă, nu citeau presa, nu se uitau la televizor. S-a anunţat la dispecerate că ne cheamă Iliescu la Bucureşti, atât. N-a fost nici notă telefonică, nici telegramă, nici fir roşu“. Regrete? „Există o parte dintre mineri cărora le place că sunt demonizaţi, li se pare că au putere. Cei mai mulţi însă vor să fie oameni normali, nu neapărat să fie mineri asociaţi cu mineriada.“ "Haideţi că vă bag eu jos, să vedeţi ce frumos e, vă arăt florile de mină. Vă place mina? Ia să coborâţi, pun pariu că nu mai ieşiţi de acolo." - Miner din Livezeni REMUŞCĂRI „Am dat cu bâta“ Zoltan Lacatoş este preşedintele Ligii Sindicatelor Miniere, o organizaţie care reprezintă aproximativ 8.000 de oameni în Valea Jiului. Răspunsurile ferme îi trădează regretele faţă de situaţia actuală a minerilor din România: „Dacă până în ’90 minerul era catalogat ca un muncitor demn, cu voinţă de fier, noi ne-am trezit că mergem pe drumuri neştiute, într-o direcţie greşită. Am dat cu bâta în populaţie, în oameni pe care nu-i cunoşteam. Personal, nu am cum să apreciez astfel de acţiuni, mi se pare un lucru imposibil de făcut din partea unei clase muncitoreşti“.

„Bă, fraţilor, unde mergeţi?“

În 2005, aflat într-o vizită la Bucureşti, Zoltan Lacatoş şi-a cerut scuze public faţă de victimele mineriadelor. Ne spune franc că era pur şi simplu un lucru care trebuia făcut. Rememorează sumar momentul iunie 1990: „Am vorbit cu oamenii în ’90, «bă, fraţilor, unde mergeţi?». Nu mai aveai cu cine să vorbeşti, toţi o luaseră razna. «Mergem să facem dreptate», care dreptate nu ştiu!“.

E vehement când vorbeşte despre raţiunea minerilor de a se deplasa atunci la Bucureşti: „Nu poţi să fii pertinent în a da cu pumnul şi cu bara. Mineriadele n-au avut nicio logică. Cu ce ne-am ales? România a dat înapoi ani grei, Valea Jiului şi mai mult, eticheta pusă pe fruntea minerului este care este. Pata nu se şterge aşa uşor, e foarte greu, enorm de greu. Care a fost scopul acestor haiducii?“.

În condiţiile date, mai e ceva de salvat? „Nu avem alternative, trebuie să avem ce salva. În cazul în care se decide închiderea mineritului, va fi o problemă socială ce n-a văzut România până acum. Întreprinderile miniere sunt ca o bombă dacă n-ai grijă de ele“. CRONICĂ

„Ducatul haosului“ în presa vremii

Cu două săptămâni mai devreme de evenimentele din iunie 1990, „România liberă“ publica un consistent reportaj intitulat „Petrila pentru o zi, Petrila pentru o viaţă“. Articolul îşi propunea să destrame un mit, acela al minerului cu potenţial violent, al sălbaticului care inspiră teamă tuturor. În realitate, susţineau reporterii, ortacii erau „sfinţii măruntaielor pământului“, „oameni negri cu suflet curat“, pe scurt, nişte eroi supravieţuind în anonimatul subsolului. Această încercare reparatorie coincide cu o alta, mult mai vehementă, de demonizare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Andrei Pippidi, în „22“, descrie atmosfera pregătitoare: „Ura contra independenţei de opinie a fost luni de zile întărită de o presă abjectă“. Minerul, prin urmare, venea să pună în realitate violenţa de la nivelul limbajului politicienilor şi al presei. LIMBAJ

„Îngeri slinoşi“

Şi într-adevăr, răsfoind ziarele, putem întâlni în zilele finale ale lui mai opinii de genul celei exprimate de Sergiu Andon în „Adevărul“, conform căruia Piaţa Universităţii era un „ducat al haosului“ locuit de grupuri de „îngeri slinoşi“. Pe de altă parte, din tabăra spontan constituită a intelectualilor se puteau citi numeroase articole insultătoare la adresa muncitorilor, în general, şi a minerilor, în special. Pentru opinia cultă, ortacul era un simplu „baubau“, un om negru brutal şi uşor manipulabil. În acest context, C.T. Popescu a simţit nevoia să scrie o pledoarie în favoarea proletariatului. Opiniile, radical divizate până pe 13-14 iunie, s-au găsit într-un relativ consens după. Asaltului umbrelor, scria Stelian Tănase, trebuie să-i urmeze o conciliere naţională. La televiziune, Ion Iliescu cerea exact acelaşi lucru. Cuvântul de ordine devenise pentru toţi: LINIŞTE!

ATITUDINE. „Adevărul“ scria despre „lovitura de stat“

Filmul evenimentelor petrecute în Piaţa Universităţii