Judecand dupa multimea pretextelor si contextelor din presa si viata noastra editoriala in care se tolanesc tot mai acaparator nostalgiile marxizant-leninist-ceausiste, cred ca nu mai e mult si-n loc de inutil visatul proces al comunismului vom fi convocati la procesul ANTIcomunismului.

Daca asa stau lucrurile, de ce sa nu trecem cumpana dintre ani cu o carte al carei merchez este insusi bolsevicul din Scornicesti? Incai sa stim o socoteala.

Foarte buna ideea lui Liviu Malita (universitarul clujean care ne-a fericit anul trecut cu doua tomuri de documente si studii asupra cenzurii in teatrul ceausist) de a reuni in volumul „Ceausescu, critic literar” (Editura Vremea) stenogramele intalnirilor de lucru ale Secretarului general al PCR cu reprezentantii scriitorimii autohtone la 4 august si 21 septembrie 1971 (anul Tezelor din iulie), 4 februarie 1972 si 2 aprilie 1975.

Cred ca Hrusciov a lansat cinica, dar intemeiata imagine care cuprinde esenta relatiei dintre Putere si artisti: partidul nu are decat sa-si puna cateva semincioare in causul palmei si sa astepte. Mai devreme sau mai tarziu, de voie, de nevoie, vrabiutele or sa vina sa ciuguleasca.

Pe post de tutari sau bufoni ai regelui, gudurandu-se ori zbarlindu-se retoric, ii avem aici pe Aurel Baranga, Eugen Jebeleanu, Aurel Mihale, Mircea Radu Iacoban si Constantin Chirita, pe Zaharia Stancu, Nichita Stanescu si Adrian Paunescu, pe A.E. Baconsky, Al. Ivasiuc si Titus Popovici, ca si pe Al. Oprea, George Macovescu, D.R. Popescu s.a.

Cel mai bine (vorba vine) fireste ca iese Ceausescu. Ca vataful pe mosie, el aminteste scurt ca „anul viitor avem 10 ani de cand s-a terminat cooperativizarea si noi tot asteptam ceva de la scriitori, dar vad ca se lasa mult asteptati”.

Dumnealor sigur ca „vor scrie, vor sta la mare, la munte, la Bucuresti”, „fiecare poate sa scrie ce vrea”, asta e adevarat, „dar si noi suntem in drept sa promovam ceea ce consideram ca ne serveste”. Corect? Corect. „Eu stiu ca unii spun: literatura si arta nu poti s-o planifici”, recunoaste Stapanul. Dar, „sa va spun drept, mie nu mi se pare imposibil. E greu, dar imposibil nu”.

Vaaaai, dar tocmai noua ne spuneti asta?, sare gretos latrator si amoral cinicul arghirofil Aurel Baranga: „oriunde si oricand arta a avut un comanditar, care a comandat-o pe baza unui caiet de sarcini foarte precis. Asa a fost totdeauna si pretutindeni. Comanditarul artei noastre este clasa muncitoare si poporul”. Just.

De unde si pretentiile celor „comanditati” de a li se acorda privilegii pentru misia inghitita, de a li se elimina concurentii, limitarile si piedicile oficiale, intru conservarea boieriei de partid. Cel mai rau iese aici Eugen Barbu, care-i toarna si scarmana zdravan la Marele Patron pe Paul Goma, Nicolae Breban si Alexandru George si care se plange ca volume precum „Soseaua Nordului” si „Facerea lumii”, desi dedicate „realitatilor socialiste”, nu sunt consemnate de critica literara.

„Aceasta pedeapsa este mai teribila decat toate. Nu-i place criticii aceasta categorie de literatura” - susura jegos si amenintator vocea delatorului, dand piezis indicatii de „sfanta” coercitie a breslei. Ce mai avem? Geniul ludic al lui Nichita, pe care vorbele nu-l costau nimic: „Intre scriitorii acestei tari si partidul acestei tari intotdeauna a existat o deplina unitate de vederi si o deplina colaborare”.

Un A.E. Baconsky socant in peisaj: „Arta creeaza propriile sale legi. Nu poate asculta de legi impuse de un domeniu strain”, iar ca sa reflectam realitatea nu trebuie sa „ne organizam in echipe militare si sa plecam la documentari prin fabrici”. Si un, ei da, Adrian Paunescu aparand filmul „Reconstituirea” („un film care face glorie Romaniei”) in fata unui Ceausescu care-l decreteaza „film mediocru, care denatureaza realitatea romaneasca si clasa muncitoare”.

In sfarsit, Ceausescu da si morala fabulei: „Albinele omoara pe trantori... La toate animalele exista regula de a nu pastra pe aceia care le pot dauna”. Pai, nu?