Scandalul în care premierul canadian este implicat dovedește cât de adânc a pătruns microbul marxismului în organismul lumii civilizate.

Un editorial senzațional de Patrick Moreau în Causeur.

Campania electorală din Canada a fost tulburată de unul din acele mini-scandaluri al căror secret este deținut doar de epoca noastră fariseică, amestec de insignifianță meschină și de grandilocvență umflată.

Este de ajuns o vorbă în răspăr, de un cântec tribal al galeriei la fotbal, de o privire încruntată, de un lapsus funest, de un gest abia schițat care va fi categorisit drept „nepotrivit”, pentru a se ambala gălăgioasa mașinărie de scandalită cronică în care s-a transformat presa noastră, inclusiv cea numită „rețele sociale”, din cauza faptului că sunt incapabile să vadă cu luciditate că tocmai ele sunt cel dintâi factor al acestui comportament antisocial în care eșuează societatea noastră.

Campania electorală abia începuse, așadar, când presa a început să difuzeze în buclă două fotografii cu premierul Justin Trudeau, vechi de psete 20 de ani, în care apare deghizat în Aladin și cu fața vopsită în negru.

Nu a fost nevoie de mai mult pentru ca premierul liberal, care candidează pentru al doilea său mandat în aceste alegeri, să se găsească în defensivă.

Urmarea era și ea previzibilă: infamanta acuzație de rasism a fost aruncată asupra celui care și-a întemeiat întreaga comunicare politică pe imaginea unui lider cool, deschis și care își pleacă urechea spre toate minoritățile, fie ele etnoculturale, religioase sau sexuale.

De altfel, Trudeau nu prea are de ce să se plângă, căci, în ciuda acestei gafe, care este considerată astăzi echivalenta unui păcat de moarte sau a unei crime de lezmajestate, nimeni sau aproape nu îi cere demisia, iar el însuși a exclus să se ajungă până acolo.

Până și liderii asociației care se presupune că ar trebui să reprezinte negrii în Canada, foarte iritabili de obicei, s-au arătat brusc extrem de indulgenți: Justin Trudeau nu este rasist, au spus ei, este un prieten al negrilor, un aliat în lupta contra discriminării etc.

E adevărat că nu muști mâna care te hrănește și că, de patru ani de când se află în funcție, guvernul liberal nu s-a sfiit să umple de bani această nebuloasă de asociații care se presupune că sunt vocile diferitelor comunități etnoculturale. În Canada multiculturală, pe care ne-a lăsat-o moștenire fostul prim-ministru, Trudeau tatăl, iată o modalitate comodă de a cumpăra voturi!

Aceste asociații, această presă și acești internauți nu au manifestat aceeași indulgență față de alți candidați care au călcat mult mai puțin strâmb de atât. De la începutul acestei campanii electorale, mai mulți dintre ei, aparținând diferitelor partide, au fost nevoiți să se retragă după ce au fost scoase la lumină presupusele greșeli: unul dintre ei, de pildă, pentru că a făcut să circule o afirmație islamofobă cu 15 ani în urmă (în momentul în care scandalul caricaturilor lui Mahomed din Danemarca se afla la apogeu).

Epoca transparenței este și epoca unei delațiuni generalizate ajutate de instrumente de căutare care îl pot transforma pe oricare dintre noi, de la tastatura sa, în detectiv ager, în justițiar virtual și în linșor.

Este și un moment istoric în care timpul se prăbușește, veritabil colaps temporal în care prezent și trecut se întrepătrund violent: generalul confederat Robert Lee contribuie post mortem la umplerea pușculițelor mișcării Black Lives Matter; încă puțin și Victor Hugo va fi urmărit de răzbunarea mișcării #MeToo (mă rog, #MoiAussi).

Trudeau, care îi reproșa părintelui fondator al confederației canadiene, John A. MacDonald, că a vrut, ca om al epocii sale, „să civilizeze” indienii, este plătit cu aceeași monedă: iată-l denunțat pentru un machiaj pe care nimeni sau aproape nimeni nu l-ar fi socotit rasist acum 20 de ani!

Ceea ce ar trebui să uimească și mai mult este strania permeabilitate a conștiințelor față de aceste acuzații de „blackface” și de rasism. Acestea sunt aruncate și primite astăzi la fel de firesc ca și cum ar fi de domeniul evidenței.

Nimeni pe scena mediatică sau printre responsabilii cu comunicarea ai Partidului Liberal din Canada nu a îndrăznit să pună în chestiune acuzația lansată împotriva șefului lor și să zică pur și simplu că nu este vorba de nici o „blackface” și cu atât mai puțin de un act rasist.

S-ar fi putut afirma și că este o nimica toată și că a te deghiza în Aladin pentru un bal mascat nu creează prejudicii nimănui.

Dar nu! Scuzându-se cu suspinuri în voce și prin negare repetată a presupusului său rasism, Justin Trudeau a ales mai degrabă să acrediteze aceste acuzații ubuești și să sporească astfel puterea toxică a acestor activiști ai „războiului raselor”, care își umflă pe din asta buzunarele.

Pe scurt, acordul opiniei publice (cu ziariștii în frunte, și cu premierul în discuție însuși) cu aceste acuzații de rasism nefondate, acest freamăt scandalizat care a însoțit difuzarea fotografiilor unui Trudeau deghizat în Aladin, spun multe despre slăbiciunea morală și intelectuală a unei societăți nord-americane al cărei spirit critic se află în bernă de decenii, până la punctul în care nu mai este capabilă să se apere inteligent în fața acestei invazii de nonsens, din momentul în care acesta se prezintă sub eticheta progresismului închipuit.

Deja contaminată de rău, putem doar spera că Europa va ști să găsească, într-o tresărire de luciditate, mijloacele raționale pentru a rezista la această insignifianță, al cărei purtător este, printre altele, un vocabular pervertit.