Nemaiavând pe nimeni acolo, nu mă mai oprisem demult gospodăreşte prin Ardeal. Ocazia de a petrece, în august 2012, o săptămână la Geoagiu Băi a fost aşadar binevenită ca să testez efectele asupra mea ale acestei absenţe, eventual chiar să încerc să restabilesc contactul.
Eram însă convins că acel Ardeal patriarhal şi totodată cosmopolit pe care-l ştiam eu nu mai există, că atât comunismul cât şi ieşirea la suprafaţă a pegrei ultimilor douăzeci şi doi de ani îl ocultaseră definitiv. O oarecare şansă să-i regăsesc vestigiile n-aş fi putut-o afla decât printre cei ale căror amintiri de familie urcă până spre începuturile secolului trecut, ca şi la mine. Oameni în vârstă. Pentru a-i întâlni, şi încă grupaţi, nici un loc nu era mai potrivit decât o staţiune de cură. Erau acolo vârstnici din tot Ardealul dar, lucru ciudat, n-am auzit deloc vorbindu- se ungureşte. L-am rugat să-mi lămurească misterul pe un moşneag care se odihnea pe banca din faţa casei lui şi cu care intrasem în vobă: „No, păi să duc dară acolo la ei, la Sovata or Tuşnad, ce să cate tocmai aici?”, mi-a explicat el în cunoştinţă de cauză. Deşi n-am fost întrutotul mulţumit de răspuns, l-am luat ca atare şi am vorbit apoi despre alte aspecte ale vieţii.
Staţiunea era plină. Puţinii tineri pe care- i vedeam erau deplin puşi în valoare de anturaj: aveau o aură de prospeţime pe care o purtau natural, deşi, la unii, simţeam o anume reţinere în a şi-o etala prea ostentativ. Bătrânii însă erau în largul lor: bine dispuşi, glumeţi chiar, cu numeroase subiecte de conversaţie. Sigur că cea mai frecventă dezbatere era legată de bolile care-i încercau şi unde fiecare dovedea o reală competenţă, expusă cu umor şi simpatie ca şi când ar fi vorbit despre tovarăşa lui de viaţă. Poate că asta le şi deveniseră între timp bolile; ori măcar aşa părea. Pe scurt, o atmosferă destinsă şi agreabilă, de linişte şi pace. La un moment dat însă, în parcarea din faţa hotelului nostru s-a iscat brusc o anume agitaţie. Erau mutate maşinile, soseau camioane care aduceau bănci, şi schele din care s-a ridicat o scenă, se făceau probe zgomotoase de microfon. Agitaţia i-a cuprins şi pe vilegiaturişti: vorbeau despre un concert de muzică populară susţinut de solişti cunoscuţi din Ardeal, cu ocazia sărbătorii de Sfânta Maria Mare. Mărturisesc că din cauza kitsch-ului deşănţat care se practică la televizor mă consideram iremediabil pierdut pentru muzica populară (pe care şi altfel o frecventasem destul de selectiv) şi nu mi-a fost uşor să intru în atmosferă. Însă mi-am spus că dacă atâta lume e amatoare, poate că aici e altceva şi că nu e cazul să fac apriori opinie separată. Era chiar o ocazie pentru mine să-mi revăd priorităţile, dacă tot venisem cu gândul ăsta.
Lumea era emoţionată, toţi se pregăteau să asiste la eveniment. Băncile s-au umplut cu spectatori care-şi îmbrăcaseră cele mai de gală ţinute pe care le-au putut încropi. Era printre ei şi un mic grup din acele femei fără vârstă care arătau exact cum ştiam eu de pe vremuri: în negru, cu fuste multiple şi cu baticuri strâns înnodate sub bărbie. Mă gândeam că în lipsa lor, aprige păstrătoare ale tradiţiei, nimic din ce vedeam în jur n-ar fi supravieţuit. Şi le priveam cu respect, ca pe nişte dragi monumente ale fiinţei naţionale.
Dar iată şi tradiţia: spectacolul a început (şi a continuat) într-o dezlănţuire de decibeli, totul bubuia şi vibra apocaliptic, scena devenise o sursă de radiaţii sonore letale. Şi, fireşte, nu se înţelegea defel cine ce cântă şi de ce. Cu toate că am reuşit cu ultimele puteri să ne punem cumva la adăpost, camera noastră fiind pe partea opusă a clădirii, tot n-am scăpat, pentru că bangul revenea din muntele din spate şi ne arunca ocheade drăceşti prin ferestrele închise. Totul culminând cu un foc de artificii care a fost pe punctul să aprindă pădurea. Explicaţia mea e deprimant de simplă: cineva, Primăria ori vre-un Mecena cu rădăcini locale a angajat o firmă de entertainment să organizeze spectacolul, iar băieţii au făcut totul ca să-şi merite banii. Însă doxa lor în domeniu era la nivel de D-J de nightclub provincial unde se aplică acelaşi tratament, cu efectele ştiute asupra sănătăţii mintale şi fizice a participanţilor (am folosit înadins o terminologie mai cool spre a arăta cam câtă legătură aveau ei cu respectivul spectacol de Sfânta Maria şi cu cei care l-au aşteptat atâta).
I-am revăzut pe vajnicii spectatori a doua zi, la masă. Erau ameţiţi şi în priviri li se citea deruta şi neîncrederea că aşa ceva chiar s-a putut întâmpla. Impactul cu zgura civilizaţiei postmoderne fusese devastator pentru ei, cei veniţi dintr-o lume aşezată şi cumpănită unde se cugetă lent şi temeinic, pentru sute de ani. Pe femeile în negru nu le-am mai întâlnit, ceea ce nici nu mă miră, însă am putut constata, prin contrast, că lumea aceea continuă de bine de rău să existe. Cu atât mai curios am fost să aflu ce-o mai ţine acum în viaţă.
piniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Între 1 august și 1 septembrie, Sever Voinescu, autorul rubricii Dictatura Culturii va fi în vacanță. Vă invităm ca, în lipsa lui, să o scrieți dumneavoastră. Povestiți celorlalți cititori EVZ experiențele dumneavoastră culturale! Sever Voinescu așteaptă de la dumneavoastră articole pe teme culturale la adresa „dictaturaculturiievz@yahoo.ro” și promite că, pe cele mai interesante, le va recomanda pentru publicare în rubrica sa pe parcursul lunii august. Textele să nu fie mai lungi de 4.000 de semne, cu spații incluse.
Recomandările noastre
