Mircea Cărtărescu: „Doi extraordinari oameni de cultură au dispărut dintre noi. Primul este Alain Paruit, cel mai mare traducător din română în franceză pe care l-am avut vreodată. Al doilea e unul dintre cei mai mari critici și teoreticieni ai literaturii, Matei Călinescu”.
Vreau să încep acest articol printr-un elogiu care se naşte dintr-o mare tristeţe. Doi extraordinari oameni de cultură au dispărut de curând dintre noi. Primul este Alain Paruit, fără-ndoială cel mai mare traducător din română în franceză pe care l-am avut vreodată. Pentru mine, el a fost întotdeauna mai curând un mit decât un om în carne şi oase, iar după ce l-am cunoscut personal, mitul, în loc să dispară, a devenit şi mai fascinant. Alain făcea ca paginile cărţilor româneşti (a tradus mai multe duzine de-a lungul timpului) să pară scrise de-a dreptul în franţuzeşte. Arta traducerii, de multe ori dispreţuită - oamenii cred că e de-ajuns să pui cuvinte franţuzeşti în locul celor româneşti şi traducerea e gata -, a avut în acest om total dedicat culturii româneşti un sacerdot. Nu am văzut vreo menţionare în presă, în ultimele zile, despre dispariţia lui.
Al doilea e unul dintre cei mai mari critici şi teoreticieni ai literaturii, Matei Călinescu. S-a spus despre Alexandru Paleologu că ar fi fost „ultimul boier”. De fapt, cuvântul, în complexitatea sa care exprimă rafinament, generozitate, linişte interioară şi nobleţe înnăscută, i se potriveşte cu mult mai mult lui Matei. L-am cunoscut bine, l-am vizitat la universitatea din Bloomington, Indiana, unde a lucrat ca unul dintre cei mai respectaţi profesori, am fost găzduit de el, am bătut America împreună, l-am întâlnit apoi în diverse locuri din lume, ultima dată acum doi ani, la Stockholm, unde a ţinut o conferinţă despre postmodernism. Foarte, foarte puţini specialişti români sunt prezenţi în toate bibliografiile domeniului lor, la toate universităţile lumii. Matei Călinescu a fost, de câteva decenii încoace, unul dintre primele trei-patru nume în nesfârşitele liste ale studiilor postmodernităţii literare. Cărţile sale, între care „Cinci feţe ale modernităţii” şi uimitorul roman „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”, sunt cărţi-cult, pe care unii le ştiu aproape pe de rost. Dar, dincolo de toate acestea, calmul, umorul englezesc şi marea umanitate ale lui Matei sunt imposibil de uitat şi ne vor lumina întotdeauna.
Când te gândeşti la astfel de oameni, ţi se pare şi mai monstruoasă ura lumii româneşti împotriva intelectualilor, o ură cu atât mai accentuată cu cât aceştia sunt din ce în ce mai puţini. Înainte de revoluţie, „intelectualitatea” era numită, hilar şi peiorativ, o „pătură” socială, alături de clasele adevărate, care erau doar ţărănimea şi muncitorimea. De fapt, intelectualii n-au fost niciodată nici o pătură, nici o clasă, nici o categorie socială. Esenţa intelectualului este individualitatea. După revoluţie, cuvântul a devenit echivalentul unei injurii. Asemenea unor paratrăsnete, duzina de oameni de cultură identificaţi ca „intelectuali” a colectat întreaga mizerie şi întreaga ură adunată în subconştientul naţional, canalizată cu dibăcie de foştii activişti şi securişti şi aţintită asupra lor. Procesul s-a dezvoltat în mai multe etape. În anii '90 au fost mineriadele, în care bărboşii şi ochelariştii de pe stradă, identificaţi cu intelectualitatea, au fost bătuţi cu sălbăticie. În aceeaşi perioadă s-a auzit faimosul „noi muncim, nu gândim” al muncitorimii, în mod egal manipulate securistic ca şi minerii din Valea Jiului. Tot atunci o poetă cunoscută şi un filosof la fel de notoriu au fost în mod direct şi cât se poate de serios ameninţaţi cu moartea.
Nu contra filosofiei sau a poeziei au ceva securiştii vechi şi noi. Ei sunt eminamente duşmani ai intelectualilor în sensul pe care, de la procesul Dreyfus încoace, l-a căpătat acest termen. Şi anume, ei se tem de implicarea oamenilor notorii din cultură în viaţa civică şi politică. Se tem de cei câţiva oameni rămaşi liberi, care se exprimă liber şi care pot cu adevărat influenţa evenimentele în sensul nedorit de ei. Intelectuali, pentru ei, nu sunt nici toţi cei ce au terminat o facultate, nici toţi oamenii din zona culturală şi nici măcar toţi cei ce iau atitudine civică în faţa evenimentelor. Securiştii de azi nu au nimic cu Ion Cristoiu, cu Răzvan Theodorescu, cu Augustin Buzura, cu Adrian Păunescu. Nu, pentru toate minţile malefice sau doar manipulate care se exprimă în presă şi medii azi, sunt „intelectuali” (adică „lichele”, „jigodii”, „vânduţi”, „lingăi” etc.) doar cei care se exprimă în favoarea unei anumite persoane şi a unei anumite direcţii. Nu contează cine sunt, ce au făcut, ce reprezintă ei. Totul este răstălmăcit pe moment, mizându-se pe ura, invidia, meschinăria colectivă. Automat, cel care e de partea cealaltă e despuiat de merite şi valoare, devine un simplu argat la stăpân. El nu mai are dreptul să scrie bine. Un fenomen recent este „pedepsirea” în revistele de cultură a scriitorilor pentru opiniile lor civice şi politice.
Dar apa trece şi pietrele rămân. Cărţile rămân, pamfletele dispar. E şansa cea mare a intelectualului adevărat.
Recomandările noastre
