MAESTRU. Ion Lucian, actorul care pe 7 iunie 2004 a fost decorat de fostul preşedinte al Franţei Jacques Chirac, spune că umorul românilor a dispărut şi că teatrul este singurul luc unde se vorbeşte corect.

Evenimentul Zilei: Aţi reuşit să deschideţi Teatrul Excelsior? Ion Lucian: În 12 ani am suportat patru campanii electorale, cinci primari şi cinci consilii municipale noi, ca şi cum aş fi solicitat statului român vreun efort. Banii i-a dat un trust din Israel, iar imobilul a fost, este şi va rămâne proprietatea statului român. Primăria Capitalei se alege cu un teatru care nu s-a mai construit în Bucureşti de o sută de ani şi cu un bloc care va rămâne peste 29 de ani liber pentru exploatare. Şi asta fără nici 50 de bani efort. Şi uite că ne-au trebuit 12 ani. În septembrie poate chiar vom primi publicul.

Aveţi ocazia să luaţi contact cu publicul foarte tânăr, cum arată viitorii spectatori ai teatrului românesc? Imediat după Revoluţie, sălile au început să se cam golească. Ne-am dat seama că publicul nu a fost aşa de entuziasmat de teatru, cât de complicitatea lui, era singurul loc unde se mai spunea câte ceva, de unde puteai să tragi nişte speranţe, nişte satisfacţii. Totuşi, treptat, publicul a revenit la teatru, iar spre marea mea bucurie, un procent mare de tineri. Vin atraşi de curiozitate, poate de setea de cultură pe care nu o declară, dar o simt. Însă mi se pare că reacţia lor faţă de ceea ce li se oferă nu va consitui o bază pentru o pasiune faţă de teatru. Stilul ăsta nou de a face teatru, oricum altfel decât e normal, este explicabil într-un fel. S-a ajuns la un moment dat la o stare de sumum care nu mai poate fi decât ori imitat, ceea ce nu are valoare, ori de a depăşi un anumit nivel, ceea ce e cam dificil. Eu sper că tineretul va avea maturitatea intelectuală necesară de a tria cu multă seriozitate ce absoarbe. Sunt optimist, am avut ocazia să descopăr nişte tineri care îmi dau toate speranţele. Mai credeţi că teatrul românesc este o mare bucurie pentru cei care nu au acces la o sală de teatru sau un cinematograf? Din păcate a rămas singura tribună de unde se mai vorbeşte româneşte curat şi corect. Să asculţi teatrul românesc este o încântare, în primul rând literară, şi face foarte bine pentru că pansează rănile contemporane. Am auzit lideri care nu ştiu româneşte şi care ar trebui să apeleze la catedre de reeducare. „S-a ajuns la un umor mitocănesc”

Credeţi că s-a schimbat umorul românilor? Umorul a dispărut, iar ca un mare amator de umor pot să şi spun de ce. La noi, în România, umorul a fost de o calitate remarcabilă, în special în momentul problemelor din relaţiile politice. Caragiale, Muşatescu sau Mircea Ştefănescu, marii noştri zei ai umorului, de asta s-au ocupat, asta a fost seva umorului nostru. Dacă citeai în ziar că un ministru a făcut o năzbâtie era sigur că, în seara aceea, politicianul criticat era în sală, la Tănase, pentru că ştia că va fi spectatorul unui cuplet satiric despre el. Acuma a dispărut calitatea şi s-a căzut într-un umor care a fost inspirat de nişte modele foarte de jos, astfel s-a ajuns la un umor mitocănesc, fără haz. Bineînţeles, combaţi ceea ce vezi că e nefiresc, dar nici nu te lasă să râzi, nici nu-ţi sugerează, „Bă, să nu faci ca ăsta!”. Hai ză zicem că nu e o mocirlă, e o apă stătoare. Din păcate, i s-a permis acestui robinet fără garnitură să prezinte nişte modele de umor de o asemenea calitate încât nu ştii cum să fugi mai repede pe butoanele telecomenzii.

În piesa „Escu”,  în regia lui Alexandru Dabija, aţi jucat şi rolul tatălui socru care-şi schimbă cravata partidului în funcţie de interesele ginerelui. Cât de valabil consideraţi că este acest aspect în societatea contemporană?  În această piesă am jucat de două ori, o dată chiar pe „Escu„. Dar vârsta şi-a spus cuvântul şi am trecut la socrul lui. Am avut ocazia să sondez reacţia publicului românesc în epoci diferite, iar reacţia a fost absolut aceeaşi, de unde se vede că piesa are răsunet în toate generaţiile româneşti, pentru că, din păcate, toate moştenesc aceleaşi racile când e vorba de viaţa politică. Turismul de la un partid la altul a fost caracterizant tot timpul pentru societatea românească. Or această actualitate, care se dovedeşte a fi permanentă în mentalitatea românului, este aşa de bine scrisă încât se va bucura întotdeauna de succes. Nu vom scăpa, cum nu scăpăm de Caragiale, iar defectele umane pe care le-a monitorizat sunt la fel de actuale, dar cam minore faţă de gravitatea pe care au luat-o la ora actuală. Racilele criticate de Caragiale în operele sale nu au dispărut, s-au acutizat în vremea noastră mult mai mult decât în acea vreme.

Aţi fost vreodată tentat să intraţi în politică? Am fost, hai să-i spunem, agăţat într-un partid. Dar când am intrat în horă şi am văzut despre ce e vorba, am renunţat repede. Partidul din care făceam parte a trecut prin asimilare la PSD.  Mi-am cerut scuze şi m-am retras, am spus că profesia mea nu are dreptul să facă politică, pentru că publicul românesc nu ştie ce e aceea politică. Aici e împământenită mentalitatea  „cine nu e cu mine, e duşmanul meu”. Nu există noţiunea de adversar politic, adversar de idee, concurent. Există duşmanul care trebuie anihilat fie prin înjurături, fie prin denigrări. Oricum, nu este o luptă politică, este o bătaie fizică şi morală care mă dezgustă şi ne împiedică să ne dezvoltăm.

„Ni s-au siluit gândirea şi convingerile”

În "Comedia Roşie", în regia lui Alexandru Tocilescu, este reactualizată perioada comunistă. Ce compromisuri trebuia să facă un actor în perioada aceea? În privinţa relaţiilor dintre actori şi comunişti au fost numeroase comentarii. Noi am fost răfăţaţii comunismului în perioada de început, când ei au ştiut cu multă abilitate că mijloacele de propagandă sunt mai puternice decât mijloacele de restrângere, de chinuire, pentru că operează cu imagini artistice, direct sesizabile. Pe vremea aceea ne-au situat şi cu o sintagmă a lui Stalin – „Actorii sunt inginerii sufletului omenesc”. Noi am fost aşa - zisele schele şi ne-am bucurat de un oarecare avantaj faţă de majoritatea oamenilor, am avut o stabilitate. În acelaşi timp ni s-au siluit gândirea şi convingerile. Ei au avut senzaţia că au reuşit să construiască edificii şi atunci a venit în '72, dar, mai grav, în ‘82, momentul dărâmării schelelor. Iar de la vizita „Cârmaciului” în China, din momentul acela am devenit copii vitregi, recalcitranţi, periculoşi. Şi numai cei care şi-au manifestat public simpatiile au mai rezistat. Pentru noi, în esenţă, a fost un mare chin, pentru că nu cred că există pedeaspă mai cumplită decât siluirea propriului gând, iar gândul a fost prizonier timp de 50 de ani.

MEMORII

„Biruinţele unui învins”

Mulţi dintre colegii dumneavostră joacă în telenovele, vi s-a propus şi dumneavostră să jucaţi în astfel de producţii? Nu mi s-a propus, dar cred că ei ştiau foarte bine că i-aş fi refuzat. Sigur că sunt colegi de-ai mei de bună calitate care au acceptat pentru că atracţia este foarte mare, mai ales din punct de vedere material. Dacă voi ajunge vreodată în situaţia materială de a nu rezista, poate că voi cădea şi eu victimă. Trebuie să spun că, în toată sărăcia de seriale pe care o are televiziunea română - completată de serialele din vest -, am văzut fragmente dintr-un serial care se cheamă Fetele Marinarului. Acolo, scriitura are o anumită calitate şi m-am gândit că parcă ar fi o anumită evoluţie. S-ar putea să fie o formulă de viitor.

Aveţi preferaţi printre actorii tineri? Foarte mulţi. Am fost asaltat de prea multe ori cu zicerea: „Nu mai avem noi actorii pe care i-am avut odată”. Eu contrazic această sintagmă. Dimpotrivă, spun că fiecare generaţie a venit cu valorile ei. Acum nu mai este climatul cultural care să permită respectul valorii. Înainte, când mergea omul la teatru, când se ridica cortina, intra într-o stare de admiraţie totală. Ce vedea, contribuia la faptul că, după aceea, rămânea în transă două săptămâni. În condiţiile astea cresc monştrii sacri.

Aţi reuşit să impresionaţi publicul din străinătate, nu v-aţi gândit niciodată să vă mutaţi în străinătate? Nu vreau să o spun ca pe o reclamă, dar în timpul celor o sută şi ceva de reprezentaţii am avut 98 de oferte. Un artist veritabil este produsul publicului lui şi, ca atare, este responsabil faţă de publicului lui. Am avut nenumărate oferte pentru că am şi făcut. La Teatrul Naţiunilor, într-o seară de graţie a anului 1965, cu piesa „Rinocerii” a lui Eugen Ionesco, a fost pentru teatrul românesc nu o victorie, ci un triumf. A doua zi, directorul comediei franceze a dat ordin – „Când vine domnul Lucian, îi daţi loja mea să vadă orice spectacol”. Eugen Ionesco ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus: „Datorită vouă am înţeles dimensiunile piesei mele”. Ziarele au scris – „Ne uitam unul la altul, suspectându-ne dacă nu ne-au crescut coarnele”. 60% din sală au fost numai oameni de teatru, iar ovaţiile nu se mai terminau.

„Văd tineri fără idealuri, fără preocupări”

Aveţi regrete? Uneori, da. Deşi sunt mare iubitor, nu patriot pentru că sună fals, dar mare iubitor al pământului ăstuia. Dar niciodată în viaţă nu am avut aşa de multe regrete cum am acuma. Poate că e şi vârsta, poate e şi faptul că se apropie despărţirea. Consider, una peste alta, că nu ne bucurăm de suportul moral de care ar trebui să ne bucurăm. Suntem nişte fiinţe mai speciale, de o structură de altă natură, sensibilă poate până peste  normal şi avem nevoie pentru exercitarea meseriei nostre să simţim afecţiunea celor din jur. Or, nu este cazul. Alături de Ileana Stana Ionecu, jucaţi rolul unui tânăr veşnic îndrăgostit, în „Domnul Sisif”. Vă simţiţi domnul Sisif şi în viaţa de zi cu zi? Nu, n-aş spune. Sigur că în anumite momente din spectacol poate mă ating, poate astea m-au determinat să fiu atât de dăruit rolului. Mă simt un fel de Sisif, în sensul că dacă voi reuşi să-mi scriu memoriile pe care le-am început, dar nu ştiu dacă am să apuc să le termin, dar dacă am să ajung să le termin, le-am hărăzit de pe acuma un titlu sugestiv – „Biruinţele unui învins”.

De ce învins? Pentru că rostul meu în viaţă şi dorinţa mea, idealul meu a fost ca, în urma mea, să las nişte zâmbete, am vrut  ca oamenii să mă iubească pentru că le-am făcut bine, să joc, să exist pentru ca să anulez pe unde nu e bine. Văd ce se întâmplă în jurul meu, nu pot să fiu desprins. Sigur că mai am nişte reacţii care mă ajută şi îmi mai dau câte o gură oxigen. Dar ies din teatru, merg pe stradă şi văd tineri cu ochi inexpresivi, fără idealuri, fără preocupări şi dacă îi opresc şi stau de vorbă cu ei, nu au obiectiv, nu au ideal, nu au ţel în viaţă şi atunci pentru cine am făcut 50 de ani de teatru? Parcă pe zi ce trece e o întrecere de a deveni mai ostili, de a deveni şi mai intolerabili. 

Care sunt cele mai mari bucurii ale carierei dumneavoastre? Deocamdată sunt în pragul celei mai mari bucurii. Dacă îmi ajută Dumnezeu să ajung să ridic prima cortină din noul Teatru dispar cu conştiinţa împăcată că am lăsat generaţiilor viitoare un lăcaş de cultură ultramodern şi frumos. În orice caz se va spune - „Teatrul ăsta l-a făcut Lucian”, asta e cea mai mare bucurie. Pe urmă rămân cu nişte piloni de o valoare inestimabilă. Am cunoscut şi am jucat alături de cei mai mari actori ai ţării şi am jucat zece ani în afara ţării unde am avut numai succese. În Japonia, de exemplu, o domnişoară îmi ţinea umbrela ca să nu mă bată soarele în cap, iar în ziarele de acolo eram trecuţi „tezaurul românesc”. Aici am avut o demonstraţie pe care nu pot să mi-o aduc aminte fără emoţie. Eu am fost sinistrat, ne-a evacuat din bloc în trei ore şi nu aveam unde să dorm.

De la cine aţi primit ajutor? Sigur, teatrul mi-a pus la dispoziţie cabina şi am dormit acolo cu soţia şi cumnata. Apoi am ajuns la Primărie, mi-au dat bon de ordine şi aveam numărul 987. M-a văzut un om, m-a luat de mână şi m-a dus în faţă şi i-am zis că nu pot, ce vor zice oamenii de la rând?!. Mi-a zis -  „Pentru tot ceea ce faceţi pentru noi nu trebuie să staţi la coadă”. Toată lumea a acceptat. Oamenii ăia au venit pentru că nu aveau acoperiş deasupra capului, casa pe care am luat-o eu putea să o ia oricare. Dovadă mai fantastică de dragoste şi de respect nu există, ăsta e un moment care nu se poate uita o viaţă. Consider că am avut un destin fericit, şi pe cât mi-a stat în putinţă am vrut să-i mulţumesc acestui destin, sper că am şi reuşit şi las un nume repectabil. De foarte multe ori am depăşit momentele grele cu convingerea că trăiesc în mijlocul unui popor tare chinuit, dar care întotdeauna a ieşit la lumină, întotdeauna.