Cea mai populară actriţă franceză a momentului vorbeşte despre duo-ul ei cu Monica Bellucci pe marele ecran, în filmul „Ne te retourne pas”.
Sophie Marceau are reputaţia de fi foarte francă. Şi expertă în gafe - pe care presa franceză le relatează cu destulă simpatie.
Celebra actriţă, declarată în anii ‘90, în repetate rânduri, cea mai iubită figură feminină a cinema-ului francez, are, la 42 de ani, alura unei femei care abia a trecut de 30. Îmbrăcată într-o rochie superbă, albă, Marceau îşi pune ochelarii de soare şi zâmbeşte.
Partenera ei de film, Monica Bellucci, dă interviuri exact la masa de vizavi. Faptul că cele două frumuseţi apar în aceeaşi peliculă, „Ne te retourne pas”, al Marinei de Van, e un motiv suficient de bun să intri la cinema. Ceea ce s-a şi întâmplat la Cannes, unde fotografii au luat cu asalt covorul roşu.
Fosta actriţă din Bond, pentru mulţi ani iubita regizorului Andrzej Zulawski, şi-a început cariera fulminant, la 13 ani. Acum, după aproape 30 de ani de filme, timp în care a lucrat cu Maurice Pialat, Michelangelo Antonioni sau Mel Gibson, spune că nu s-ar muta la Hollywood şi că cinema-ul e afectat de prea multe clişee.
EVZ: În „Ne te retourne pas”, printr-o serie de transformări, devii Monica Bellucci. Cum ţi s-a părut de la început ideea? Sophie Marceau: În sfârşit, am reuşit să mă transform, încerc de 30 de ani să fac asta, să ajung în pielea altcuiva şi iată că mi-a ieşit! (râde). Condus de cineva cu o minte foarte limpede şi foarte ascuţită, care ştie exact ce vrea şi unde vrea să te ducă, şi aici mă refer la Marina de Van, poate ieşi foarte bine. Actorilor le place să fie dirijaţi, e bine când lucrurile prind formă şi au semnificaţie. Iar filmul acesta e plin de semnificaţii şi emoţie. Epuizant la filmări, dar foarte interesant.
Nu ţi-a fost teamă puţin că efectele speciale legate de transformarea feţei ar putea duce filmul într-o zonă apropiată de ridicol? Există riscul ăsta, e adevărat. Nu e un film despre efecte speciale, l-am fi putut face aproape fără nici un efect special, pentru că esenţa lui e mai puternică decât orice altceva. E un film despre o femeie care nu înţelege la început ce i se întâmplă, de ce lucrurile din jurul ei se schimbă, e izolată de restul lumii, izolată de fapt de ea însăşi. E o parte a ei pe care nu o cunoaşte, de aceea trebuie s-o descopere pentru a găsi un sens vieţii ei.
Prima parte e foarte tulburătoare şi deconcertantă, pentru că nu ştie ce se întâmplă şi mulţumesc lui Dumnezeu că există Monica Bellucci în partea a doua, care ia personajul în mâinile ei şi se confruntă cu problemele şi trecutul ei. Şi găseşte răspunsurile care, la final, o vindecă.
Duo-ul tău cu Monica Bellucci a fost în planuri de la început sau e o formulă găsită pe parcurs? Nu ştiu, niciodată nu ştii. Ca actor, îţi place să crezi că eşti întotdeauna prima alegere, că n-a mai fost nimeni înaintea ta, dar după zece ani afli: „Ştii, mi-au propus şi mie să joc în filmul ăla, dar am refuzat”. Deci nu ştii tâmpeniile astea.
Părerea mea este că, dacă e să se întâmple, se întâmplă. Cinema-ul e plin de dovezi că am dreptate. Te lupţi pentru un actor pe care nu îl poţi avea, până la urmă alegi pe cineva şi apoi se dovedeşte că era perfect pentru rol.
Se zvonea, la început, că Monica Bellucci trebuia să fie personajul care deschide filmul. Nu, niciodată n-a existat vreo confuzie legată de cine joacă pe cine. Marina de Van e şi scenaristă şi actriţă şi regizoare, ştie exact ce vrea. E foarte calculată, nici o secvenţă nu e filmată la întâmplare. Ştie perfect încotro să te conducă, nu e ca un şofer beat care să bâlbâie „aici”, „acolo”.
Ai reputaţia de a fi foarte francă. Cât de obiectivă poţi fi când vine vorba de un film în care joci chiar tu? Mie îmi place filmul ăsta. Dacă ţie nu îţi place, e alegerea ta. Ca simplu spectator, îmi place filmul, îl simt, mă emoţionează. M-a prins. Abia apoi putem merge în detalii, putem judeca ce am făcut eu, dar asta e cu totul altceva. E diferit, e inteligent, bine dirijat. Chiar îmi place.
Faptul că ai regizat tu însăţi filme ţi-a schimbat în vreun fel perspectiva despre actorie? Hmm. Nu prea, poate faptul că am devenit mai cool.
Rolurile tale au fost mai mereu destul de solicitante. Există vreunul pe care nu ai crezut că îl vei putea face? Da. Mă gândesc la comedii. Înainte de fiecare scenă, mă întreb sincer – fac o paranteză: când cânt un cântec, vreau să-mi sune foarte bine – dacă o să pot duce rolul meu să sune bine până la capăt. Dacă o să-mi sune bine în ureche. Pot greşi, de aceea vreau să fiu dirijată, îndrumată de un regizor în care să am încredere. Însă, mai presus de toate, trebuie să am încredere totală în ce fac. Când râzi fals, se cunoaşte imediat, deci trebuie s-o faci din inimă. Am jucat în două comedii anul acesta. Mi-a plăcut, dar poate că n-am repetat destul, nu ştiu... E alt gen. În comedie, dacă nu-i faci pe oameni să râdă, hmmm...
Legat de transformări, şi fizice şi psihice. Cât de departe ai merge, ca femeie, cu cele fizice? Nu ştiu, dar da, desigur, aş face-o. Te uiţi mereu la femei frumoase şi-ţi spui, „uau, uite cum arată!”. Toată lumea vrea să arate mai bine, e firesc.
Actriţele europene par în general mai puţin preocupate de asta decât starurile de la Hollywood... Nu, nu. Nu sunt deloc de acord cu asta. Cred că sistemul nu le lasă pe femei să îmbătrânească. Desigur că actorii vor întotdeauna să arate bine, dar există clişee de genul „A, eşti mamă? O să arăţi ca un sac” sau „A, eşti secretară? Sigur eşti o scorpie”. Şi uneori cinema-ul suferă din cauza clişeelor. Mai ales în ce priveşte femeile. Nici bărbaţii, care trebuie să fie puternici, curajoşi etc, nu scapă de ele. Însă mulţi actori nu încap deloc în aceste stereotipuri şi, cu toate astea, publicul îi iubeşte.
În cinema, există atât de multe feluri în care poţi seduce publicul! Sistemul te obligă să fii într-un fel doar pentru că pretinde că ştie ce-şi doreşte publicul. Dar lucrurile se schimbă încetul cu încetul.
Ce părere ai despre presiunea pe care o creează revistele de modă şi presa, în general? Sincer, nu prea citesc presa, îmi pare rău s-o spun (râde) O mai răsfoiesc uneori, mai cedez.
Ai fost imaginea mai multor produse, în Franţa. În ce condiţii accepţi să-ţi oferi imaginea? E foarte important, dacă vorbim de imagine, să arate exact ca ceea ce este de fapt, şi nu ca altceva. Marina de Van, de exemplu, e o ciudată, dar îmi place pentru că nu se minte şi îşi asumă ceea ce este. Monica, la fel, e sinceră. Se ascunde în spatele unei atitudini, e politicoasă şi profesionistă, dar pe ecran este sinceră întru totul. Şi asta contează enorm.
E ca atunci când eşti chemat în vizită, te îmbraci frumos, te urci în metrou, eşti politicos, civilizat. Sunt câteva reguli importante pentru mine, şi nu-mi plac deloc oamenii nepoliticoşi, care nu le respectă, nu-mi plac mitocanii.
Legat de imagine, ai fost votată recent cea mai populară actriţă din Franţa. Cât de mult contează aceste ierarhii pentru tine? Nu poţi spune că nu îţi pasă. Însă e mai mult vorba de faptul că presa vrea să aşeze mereu lucrurile, să facă ierarhii. Când mă întâlnesc cu oamenii pe stradă, la Cannes, sau când fac cumpărături la supermarket, în 99% dintre cazuri, oamenii sunt extrem de politicoşi cu mine, iar întâlnirile sunt foarte plăcute. Şi mă gândesc că acesta e un efect al muncii mele, înseamnă că scoţi la iveală ce e mai bun din oameni.
Ai o responsabilitate ca persoană publică şi asta e una dintre ele.
Actorii europeni au o altă relaţie cu publicul lor faţă de cei americani. Cel puţin, încă pot ieşi în oraş fără bodyguard. În America, totul e foarte sistematizat. Cu toţii ne-am construit, de fapt, un sistem. Iar antisistemul e tot un sistem. Deci, întrebarea care se pune e dacă tu faci cu adevărat o alegere sau pur şi simplu arunci un „da” acolo de fiecare dată. „Ai nevoie de bodyguarzi?” „Nu, n-am nevoie de bodyguarzi, sunt un om modest, sunt francez!” Fii liber şi raţional, alege. Dacă ai nevoie de ei, ia-i.
Te-a tentat vreodată să te muţi definitiv la Hollywood? Nu, în nici un caz. În primul rând pentru că nu sunt americancă, în al doilea rând pentru că nu e un loc care să-mi placă. Nu.
Ai fost una dintre fetele Bond... Nu chiar fata Bond, ci personajul feminin negativ. Pentru fata Bond trebuia să fii perfectă (râde).
SUCCES
Ovaţii şi aplauze pentru Mungiu la Cannes
Premiera mondială a filmului colectiv „Amintiri din Epoca de Aur”, produs de Cristian Mungiu, în secţiunea Un Certain Regard, s-a lăsat ieri, la final, cu runde de aplauze şi ovaţii.
CITIŢI AICI CONTINUAREA ARTICOLULUI
Corespondenţă din Cannes
Citiţi şi:
Aplauze pentru Mungiu la Cannes
Von Trier, huiduit pentru „Antichrist”
Coelho şi-a adus romanul VIP pe Coasta de Azur
Eric Cantona încearcă un gol la Cannes
O reverenţă pentru Francis Ford Coppola
Porumboiu, aplaudat la premieră
Porumboiu: „Misiunea mea s-a terminat de acum”
Vampirii, antihristul şi bastarzii
Două prezenţe româneşti la Cannes
Mungiu şi Porumboiu se întorc la Cannes
„Fata care s-a jucat cu focul”
Recomandările noastre
