În timp ce Uniunea Europeană blamează puţurile cu tuburi pentru că ar fi cancerigene, sătenii tot mai pun mâna pe lopeţi şi sapă în pământ până dau de apă.

Utilajele de ultimă generaţie pentru forarea unui puţ de apă, ajunse de curând în România, nu prea au trecere în mediile în care canalizarea, standardul minim al unei civilizaţii, nu a ajuns încă. Deşi „invenţiile” în tehnică pot lăsa cu gura căscată orice sătean care pune mâna pe hârleţ şi sapă primul metru de groapă, mediul rural rămâne doar cu vestea că „a făcut-o Dumnezeu şi pe asta”.

Ca într-un capitalism sălbatic ajuns pe uliţa satului, dominat şi acolo de raportul calitate-preţ, în care, mai întotdeauna, preţul are întâietate, oamenii lasă tehnologia acolo unde a lăsat-o vremea să fie, la oraş. Cu un sfredel ascuţit, un hârleţ, câteva găleţi de tablă şi resurse umane cât mai puţine, tot pentru a feri bugetul familiei, fântâna vine precum oaza răcoroasă într-un deşert pustiit de toate utilajele inventate vreodată.

Cu toate că specialiştii Uniunii vor să le alinieze standardelor şi să le ia banii oamenilor pentru sonda-minune, pe motiv că tuburile din azbociment pot face apa cancerigenă, tradiţia fântânii săpate cu hârleţul râmăne cea mai la îndemână metodă. Utilaje şi oameni calificaţi

Oricât de încâlcit pare a fi procedeul de a avea o fântână săpată automat, fără muncitori care să-ţi mişune prin curte, inginerul Claudiu Adam, angajat al unei firme de foraje pentru puţuri, încearcă să le explice pe toate: „Este nevoie de doar doi oameni care lucrează de la 7.00 dimineaţa până seara târziu, altfel groapa se astupă. În plus, nu pot abandona lucrarea până la finalizare”. Aceasta durează aproximativ două săptămâni şi începe cu săparea a două gropi, numite batale, montarea unui motocompresor şi prepararea lichidului de foraj, din apă şi bentonită. Operaţia reuşită trece prin echiparea forajului şi, la final, testarea hidrogeologică a apei.

Şantierul din curte, format din doi oameni şi agregatul care face tot, lucrează două săptămâni, timp în care un puţ cu o adâncime minimă de 50 de metri este gata.

Forajul necesită calificare

Chiar dacă uşurează mult munca unui muncitor şi reduce timpul de lucru, mânuirea sondei are nevoie de muncitori calificaţi, cu specializare în forajul de puţuri.

„E ca în cazul scoaterii de petrol. Necesită un minim de cunoştinţe şi migală”, spune inginerul Adam, care conduce acum lucările unui puţ în localitatea Otopeni. Ca şi specialiştii Uniunii, care trec în cap de listă protecţia muncii şi igiena de după lucrare, Claudiu Adam spune că „oamenii care lucrează cu unitate manuală nu ştiu să cureţe un puţ, nu au aparatură pentru a calcula adâncimea de montare a pompei şi nu calculează debitul apei”.

Puţuri cu tuburi, în zona rurală

Oamenii de la ţară, rămaşi fideli muncii manuale, îl cheamă pe Cristi, coordonatorul unei echipe de muncitori. La cerere, patru inşi dau gata un puţ de zece metri în două zile. Locuitorii din Pietrari, un sat din judeţul Dâmboviţa, îl cunosc pe Cristi ca având cea mai bună echipă de muncitori, harnici şi serioşi. În fiecare dimineaţă, oamenii lui, firavi, îşi pun cele mai vechi haine, şepcile pe post de căşti de protecţie şi pleacă la săpat de puţuri, acolo unde au comandă.

Metoda veche, ajunsă de râsul Europei, care ameninţă cu un posibil cancer dacă fântâna are tuburi de azbociment, este cea pe care o aleg oamenii. Se sapă până se dă de apă, apoi se mai sapă încă pe atât, apoi se aşază tuburile. Puţurile tradiţionale, neatinse de tehnologia simplificată a sondelor, pot ajunge până la 24 de metri. Patru oameni termină o fântână de zece metri în două zile. Doi intră în groapă la săpat, iar ceilalţi doi ridică găleţile cu pământ şi coboară altele goale.

Printre bucăţile de pământ aduse de găleţi la gura puţului, muncitorii lui Cristi au scos bucăţi de scoici, semn al existenţei apei. „Au rămas de la potopul lui Noe, în urma retragerii apelor”, e de părere şeful Cristi.

Dacă firmele dotate cu utilaje speciale sunt scutite de căutarea apei, motivul fiind că apa este pretutindeni, tinerii muncitori apelează la un sfredel pentru a găsi izvoarele. „În momentul când sfredelul iese la suprafaţă ud, înseamnă că sa găsit izvorul de apă, iar oamenii pot începe săpatul. După primul izvor se poate afla cât de adânc poate fi puţul. Dacă s-a găsit apa la 7 metri, se mai sapă minimum încă 7”, povesteşte Cristi. Şi în această zonă oamenii vor să afle cât de bună este apa, motiv pentru care o duc la analize, dar nu pentru a afla dacă pot continua lucrările sau nu. Vor doar să ştie cum să o folosească, pentru uz casnic sau pentru consum.

Muncă fără utilaje

Chiar dacă totul este făcut cu mâna lor, fără ajutorul vreunui utilaj performant, un puţ de 10 metri este gata în doar două zile. Muncitorii lucrează de la 8.00 dimineaţa până seara la cinci, cu pauză, fără a simţi, însă, efortul fizic. Tubarea începe în momentul când s-a ajuns la nisip, iar fântânarii apelează la un cazan de protecţie, special să ţină nisipul, apoi tot ei bagă tuburile fără a uita că trebuie să lase un spaţiu, pentru a pune piatră. „Săpatul manual are un mare avantaj, de la izvor în jos, între tuburi se bagă zece centimetri de piatră”, explică şeful trupei de muncitori, care abia face faţă comenzilor din sat şi din vecinătate.

PREŢ Mulţi bani pentru apă

• În Pietrari, un puţ de 10 metri, făcut din lopata muncitorului, costă aproximativ 3.500 lei, iar preţul se calculează pe metrul de adâncime.
• În situaţia în care solul este mai dur şi echipa trebuie să apeleze la un picamăr, costurile cresc şi pot ajunge până la suma de 5.000 de lei.
• Firmele autorizate au preţurile pe măsura calităţii, iar o astfel de lucrare se calculează cu 200 lei/metrul de adâncime, adică pentru un puţ de 70 de metri, clientul trebuie să plătescă 140 de milioane de lei vechi.