În mitologia ultimului deceniu, iPod e un zeu răsfăţat.
I se închină tot mai mulţi, e venerat tot mai des. iPod nu pretinde temple care se odihnesc în coloane sau jerfelnice pe care sângele nu apucă să se închege. Voracitatea antică a rămas în epopei şi în „Legendele Olimpului”. iPod e o zeitate modernă, căreia îi ajung urechile noastre. Cultul lui s-a propagat în viteză, aşa cum s-a întâmplat la fiecare parcurgere a distanţei dintre necesitate şi capriciu. De la telefonul mobil la agenda electronică, toate gadgeturile au urcat fulgerător pe spirala popularităţii. iPodul nu face excepţie şi răspunde nevoii noastre de-a auzi doar ceea ce vrem. În larma isterică a acestor ani, în fojgăiala ameninţătoare din jur, prezervativul audio nu poate fi decât salutar. iPodul nu e doar spiriduşul cu fire care, vorba lui Caragiale, „gâghilă urechea într-un mod plăcut”, ci şi elementul de izolare la care recurg tot mai des cei deranjaţi de vocile străzii, de claxoane, de certăreţii din tramvai sau de cerşetorii din metrou. Adoratorii zeului iPod fac parte, în marea lor majoritate, din populaţia tânără. Cu doi ani în urmă, „Dilema veche” chiar a avut un dosar intitulat „Generaţia iPod”, în care paseiştii, tradiţionaliştii şi melancolicii defazaţi luau lecţii de actualitate din partea celor care îşi trăiesc o parte din viaţă cu firele prin care curge muzică în urechi, pianotând pe tastatura computerului şi bucurându-se de răsfăţurile tehnologice de tip mess, skype, twitter etc.
iPodul era văzut de cei mai mulţi drept aliatul împotriva alienării, barajul fonic ridicat în faţa celor care le asediau fără scrupule liniştea, nădăjduind s-o facă ţăndări. În ultimă instanţă, iPodul devenea un instrument de luptă simţit împotriva nesimţirii. Un paravan discret împotriva celor care tratau dispreţuitor discreţia. O formă nederanjantă de protest împotriva celor obişnuiţi să deranjeze. Cine circulă cu mijloacele de transport în comun şi-a dat seama, fără îndoială, că lucrurile au deraiat supărător. Mulţi posesori de iPod au obţinut - unii fără să-şi propună, alţii cu bună ştiinţă - izolarea prin deranj. Confortul lor a devenit neplăcerea celorlalţi. Vagonul de metrou, tramvaiul şi troleibuzul au acum toate datele unei loterii a decibelilor.
Oriunde te aşezi, poţi să descoperi alături pe cineva din ale cărui urechi ţâşneşte ceva care nu te lasă să-ţi vezi de ale tale. Vrei să citeşti? Trebuie să te mai uiţi o dată pe două subiecte înainte de examen? Ai chef să rămâi singur cu propriile gânduri? Nu poţi. Vecinul îşi foloseşte iPodul şi-ţi demonstrează cât de mic e pasul de la uz la abuz - mai mic decât cel de la dodecafonic la cacofonic, prin dodecacofonic. Muzica e dată atât de tare, încât nu mai ştii dacă e heavy metal, grunge sau hip-hop (maneaua face excepţie, fiind uşor de distins în orice condiţii). Nu mai e muzica lui - a ajuns coşmarul tău. Intrigat, te uiţi pe furiş în direcţia zgomotului. Vezi o figură imobilă, doi ochi pustii, o expresie apatică. Vecinul pare un spectru al dezabuzării şi chiar dacă enervarea e mai mare decât compătimirea, clatini din cap îngrijorat. Cine înghite aşa ceva zilnic şi la un asemenea diapazon probabil că are creierul piure.
Dacă un torţionar l-ar pune să suporte un tratament de acest gen, l-ar considera sadic şi ar face sesizări către Amnesty International sau CEDO. Totuşi, omul nostru îşi continuă audiţia, mai nepăsător şi rece decât Luceafărul lui Eminescu. Izolarea prin deranj i-a reuşit. Cui nu-i place n-are decât să se închine la rândul lui zeului iPod.
Recomandările noastre
