Protestul în viziune românească: noi vrem doar bani

Pe turnanta crizei economice mondiale se detonează o realitate gravă, cu potenţialul unei bombe cu ceas: nemulţumirea socială „stinsă" în proteste de stradă.

De la începutul anului, agenda „de criză” a României începe invariabil cu aceleaşi subiecte: ajutorul de la Fondul Monetar Internaţional, creşterea îngrijorătoare a ratei şomajului ori prognozele ce dau ca sigură o „scufundare” masivă a economiei naţionale. În trena efectelor vizibile ale recesiunii vin însă consecinţe imprevizibile şi greu de cuantificat.

Prăbuşirea urmează, pretutindeni, logica unui joc de domino: capitalul dispare de pe piaţă în condiţiile metabolismului bancar precar, cererea scade în zona „de roşu” a sustenabilităţii, producătorii de bunuri şi servicii îşi reduc activitatea, iar şomajul devine o realitate alarmantă.

Lanţul nu se opreşte însă aici. Urmează, invariabil, tensiunile sociale şi revendicările?

Sărbători cu o vreme nestatornică. Prognoza meteo, actualizată

Candidatul care va câștiga alegerile prezidențiale

Multe state se confruntă cu acest scenariu de câteva luni. În Franţa, protestele de stradă masive au reprezentat regula săptămânilor recente. Marea Britanie, ţara unei puternice mişcări laburiste, nu putea evita situaţia, multiple proteste desfăşurându-se în centrele urbane ale Regatului. Urmează, pe rând, Grecia, Rusia şi chiar China.

De ce ar evita România scenariul unui dezastru social de proporţii? Cum ar putea reacţiona românul mediu statistic în faţa restrângerii drepturilor salariale, a disponibilizărilor şi a unui conflict tot mai intens între muncă şi capital? EVZ a suflat peste imaginea prăfuită a ideii de grevă în România postdecembristă, în tentativa de a oferi un răspuns.

CÂND SE MOBILIZEAZĂ ROMÂNII Verdictul statistic: comunismul a câştigat!

Revoluţia ar fi trebuit să aducă reinventarea coeziunilor sociale şi reinterpretarea liantului care ne leagă, ca societate. Decenii la rând, munca a fost o datorie şi dimensiunea propagandistică esenţială a cetăţeniei socialiste. După 1989, transformarea ei într-o oportunitate ce trebuia accesată ar fi trebuit să dea peste cap toate calculele „ocupării totale” visate de regimul comunist. Revoltele, rare şi dezorganizate

Statisticile oficiale ne oferă răspunsul scurt: românii se revoltă rar şi dezorganizat. Banii par să fie singura noastră motivaţie de a ieşi în stradă. În România, sindicalismul nu ne inspiră. Greva, arma cea mai eficientă aflată la îndemâna cetăţenilor care-şi revendică drepturile economice şi sociale, este un cuvânt cu rezonanţă redusă în spaţiul public postdecembrist. Cifrele o arată: 346 de greve s-au desfăşurat în România, cu respectarea prevederilor legale, din 1992 până în septembrie 2008, conform evaluărilor făcute de Ministerul Muncii şi al Protecţiei Sociale. Pacea socială La capitolul mai larg al conflictelor de muncă stăm ceva mai bine: 3.521 de mişcări de protest, în aceeaşi perioadă. În Polonia însă, pentru o perspectivă comparativă sustenabilă, perioada 1992-2007 a „văzut” nu mai puţin de 17.131 de acţiuni sindicale de acest gen. Victoria comunismului pare totală, din moment ce pacea socială visată de statul totalitar pare să-şi fi găsit împlinirea în România postdecembristă. Conflictul de clasă dintre muncă şi capital s-a stins în apele tulburi ale tranziţiei, perforat de interesele politice ale liderilor sindicali, dar şi de psihologia inertă a „muncitorului” român.

TRECUTUL CA O LECŢIE

Viaţa, înainte şi după „Luceafărul huilei”, Miron Cozma Înainte ca figura lui Miron Cozma să viruseze aproape iremediabil mişcarea sindicală autohtonă, Valea Jiului fusese expresia cea mai clară a revendicării muncitoreşti.

Anul 1977 este emblematic în acest sens, peste 35.000 de mineri refuzând atunci să mai intre în mină ca semn de protest la adresa Legii 3/1977 (care statua o serie de măsuri draconice pentru cei care lucrau în exploatările din Vale).

10 ani mai avea să aştepte România până la următoarea grevă cu rezonanţă, cea din 1987, de la Braşov. S-ar zice că muncitorii români au intrat în postcomunism având la îndemână un minim exerciţiu al contestării. Bazinul de cadre în care se scaldă politica românească Noua democraţie se baza nu doar pe munca lor, ci şi pe capacitatea sindicatelor de a imprima coeziuni sociale. Revendicarea drepturilor prin grevă a fost, după 1989, mai de grabă paravanul intereselor partinice. Gestionarii României democratice au simţit rapid potenţialul sindicatelor, adesea folosite ca arme împotriva adversarilor politici. „Nu ne vindem ţara!”

„Partizanatul” organizaţiilor muncitorilor a omorât din faşă normalitatea sindicalismului au tohton. Românii au înţeles că a face grevă înseamnă să ocupi garnituri întregi de tren, să mergi la Bucureşti şi să arunci cu pietre sau să dai cu bâta. Acţiunile minerilor de la începutul anilor ’90 au conturat chipul hidos al „sindicalismului” personificat de Miron Cozma.

„Nu ne vindem ţara” a devenit sloganul preferat al muncitorului român în faţa privatizării. Iar lideri sindicali perfect respectabili au „simţit” oportunitatea politică, sărind în barca partidelor. Miron Mitrea (fost preşedinte al CNSLR-Frăţia) şi Victor Ciorbea sunt doar două exemple, cele mai cunoscute. De altfel, cazuri multiple demonstrează apetenţa sindicaliştilor pentru funcţia politică de top. La vânătoare de locuri eligibile în parlament

Înainte de alegerile din 2000, liderii CNSLR-Frăţia au semnat un protocol de colaborare cu PDSR (actualul PSD), obţinând trei locuri în parlament. Patru ani mai târziu, Blocul Naţional Sindical se „vindea” PRM-ului pentru cinci locuri eligibile.

Nu era, desigur, prima alianţă de acest fel. BNS fusese în barca Convenţiei Democrate la alegerile din 1992, dar şi în cea a Partidului Democrat, la scrutinul din 1996.

ÎNTRE GRANIŢELE UNUI STAT DEBIL

Ecuaţia perversă a „fluturaşului” de salariu

Informaţiile puse la dispoziţie de Institutul Naţional de Statistică sunt grăitoare. De cele mai multe ori, grevele sunt doar expresia unor revendicări strict economice. Simplu spus, românii protestează doar atunci când sunt „arşi la buzunar” direct. Survolând motivele care au provocat grevele postdecembriste, aflăm că, din 1992, când 34% din proteste au avut la bază solicitări băneşti, până în 2006, când 58% din mişcări au reclamat salarizarea proastă, problema „arginţilor” a alimentat continuu motorul sindical autohton.

Chestiuni precum organizarea muncii, condiţiile tehnice sau drepturile sociale au fost în permanenţă secundare pe agenda grevelor din România. Normele şi programul de muncă? 1,6% din grevele anului 2005 (cel mai recent pentru care există statistici oficiale) le-au inclus pe agendă! Zile libere sau plata orelor suplimentare? 5% din grevele lui 2005 le-au pus în discuţie! Protecţie socială? Nicio grevă din 2005 n-a vorbit această limbă! Cu ce ne înarmăm în faţa recesiunii?

Toate acestea, în condiţiile în care, de exemplu, în 2005 s-au produs peste 5.000 de accidente în muncă, din care 10% au fost fatale. Calculul pervers nu şi-a atins încă destinaţia finală. Logica e simplă şi perfect anticipabilă: revendicând în permanenţă doar majorări salariale, angajatul român a uitat să-şi protejeze tocmai mediul în care performează şi trăieşte.

Criza va developa multe dintre tarele concepţiei generale despre muncă şi drepturile corelate ei. Deşi au trăit multă vreme cu convingerea potrivit căreia „ce-i în mână nu-i minciună”, preferând mereu să invoce revendicări monetare, românii s-ar putea lovi, în viitorul tot mai apropiat al unei crize teribile ce va naşte alte câteva sute de mii de şomeri, de alte realităţi colaterale.

Protecţia socială a fost permanent ignorată de sindicalismul autohton în ultimii ani, iar ea poartă în subsidiar seminţele unui dezastru perfect posibil în condiţiile recesiunii. Interesaţi în permanenţă să-şi consolideze drepturile salariale, românii se trezesc la două decenii de la prăbuşirea comunismului cu angajatori care nu le respectă contractele de muncă, cu o legislaţie în domeniu mai mult decât discutabilă şi cu un stat debil, incapabil să asigure „înarmarea” propriilor cetăţeni în faţa recesiunii.

FOAME ŞI NERVI. Proletarul român, la capătul răbdării Foto: Mediafax

INTERES Organizarea muncii, condiţiile tehnice sau drepturile sociale au fost în permanenţă secundare pe agenda grevelor din România, determinate de eternul „mai mulţi bani”

Dimensiunea socială a muncii pare cu totul absentă din ierarhia valorilor care animă salariatul român să se ducă la serviciu. Banii sunt ceea ce motivează şi deprimă totodată angajatul mediu statistic.

Greva se justifică doar ca semnal ultim al nemulţumirii produse de o salarizare necorespunzătoare. Şi în rarele momente în care revendicările conţin şi altceva decât obişnuitul „mai mulţi bani”, majoritatea celor implicaţi în proteste nu prea ştiu despre ce este vorba.

Conflictele de muncă sunt în România coerente doar pe hârtie. De cele mai multe ori, greviştii nici măcar nu prea ştiu ce anume revendică. Sigur este că sunt din ce în ce mai puţini. O arată, din nou, statisticile. Într-o Românie care şi-a diminuat constant în ultimul deceniu numărul populaţiei ocupate în muncă (de la 11 milioane în 1997, la 8,5 milioane în 2008), potenţialii grevişti au dispărut aproape cu totul. Mediile în care lucrează astăzi românii sunt puţin permeabile pentru sindicalismul de masă. În condiţiile în care procente importante din forţa de muncă sunt de găsit în agricultură şi microîntreprinderi, „felia” disponibilă pentru mişcările sindicale este tot mai mică. Şi pentru că nu avem o cultură a mobilizării, scenariul francez, cu milioane de oameni în stradă revendicându-şi drepturile, e aproape imposibil de conceput în România.

ÎN PRAGUL COLAPSULUI 1999, ultimul an de pomină al mişcărilor radicale de protest Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1999 (care înlocuia o lege veche din 1991) reglementează solu ţionarea conflictelor de muncă. În sensul acestui act normativ, conflictele de muncă sunt definite drept „conflictele dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă”.

Instrumentul grevei este descris în secţiunea a 6-a, începând cu articolul 40. Conform legislaţiei româneşti, o grevă se defineşte drept o încetare colectivă şi voluntară a lucrului într-o unitate. Ea poate fi declarată pe durata conflictelor de interese, cu anumite excepţii prevăzute în corpul legii.

Urmărind statisticile grevelor declanşate cu respectarea procedurilor legale observăm că apogeul a fost atins în urmă cu zece ani, în 1999, iar minimul, în anul 2006 - doar două greve propriu-zise (nu sunt arhivate statistic şi grevele de avertisment şi grevele de solidaritate). Grevele nu trebuie confundate cu mult mai numeroasele conflicte de interese. În număr absolut de participanţi, maximul atins a fost tot în urmă cu zece ani: 232.217, în 85 de manifestaţii.

ANII ’90 „Voi staţi şi chefuiţi/ Şi noi plângem noaptea” Guvernarea Văcăroiu (1992- 1996) a adus România în pragul paraliziei economice. Mişcările de protest din 1993-1994 (multe fără respectarea formelor legale, neînregistrate aşadar în statisticile care ar putea arăta România drept un tărâm excesiv de paşnic) au fost descrise de presa vremii ca „apocaliptice”. În 1993, sindicatele, conduse pe-atunci de Matei Brătianu (Blocul Naţional Sindical) şi Miron Mitrea (Frăţia), exercitau presiuni asupra unui cabinet depăşit.

Pe 3 mai 1993, „Evenimentul zilei” consemna că nimic nu mai funcţionează: refuzau să se prezinte la lucru şoferii, marinarii, muncitorii din petrochimie, din industria uşoară, din sănătate. Psihoza venea dinspre coşul zilnic mai mereu gol şi producea cozi, ca în întunecaţii ani ’80, pentru procurarea alimentelor de bază.

La sfârşitul anului, preţurile crescuseră, în medie, cu peste 50%! 1994 a fost anul în care românii au ieşit cel mai mult pe străzi (de bucurie pentru succesele de la Campionatul Mondial de fotbal din SUA şi disperaţi din cauza prăbuşirii economice). Tonul l-au dat minerii. 65.000 de ortaci din Valea Jiului au încetat să mai intre în subteran, anulând practic producţia de cărbuni a ţării.

Pe 4 februarie 1994, „Evenimentul zilei” estima că 80.000 de oameni - din metalurgie, siderurgie, construcţii de maşini, electronice - sunt în grevă. În decembrie, Reşiţa s-a divizat decisiv: cei mai mulţi oameni protestau. Conducerea Uzinii Constructoare de Maşini şi autorităţile publice se ascundeau, căutând un adăpost de furia populară. Scânteia care a aprins studenţimea Oamenii au scris ad-hoc o rugăciune către Văcăroiu, cu un refren rămas legendar în presa epocii: „Voi staţi toţi şi chefuiţi/ La Reşiţa nu vă gândiţi/ Cu fripturi şi vin pe masă.../ Şi noi plângem noaptea în casă (...)”.

1995 a fost o ediţie de lux a protestelor studenţeşti. Ordinul 5.026 din 20 septembrie, în baza unui articol din Legea învăţământului, propunea rectoratului perceperea unor taxe (pentru înscrieri la concursurile de admitere, contestaţii, înmatriculări, reexeminări, repetarea examenului de licenţă etc.). Protestul a cuprins întreaga ţară. O lună mai târziu, peste 100.000 de studenţi erau în stradă. Scânteia care a aprins flacăra „revoluţionară” a ligilor studenţeşti e astăzi uitată: studentul Constantin Zgâmbău, de la Arte, a desenat cu creta în faţa Palatului Victoria. Pentru că nu a plătit amenda dictată, a ajuns la puşăcire, la Jilava, iar studenţimea s-a răsculat la o cotă neegalată nici înainte, nici după.

2002. Muncitori revoltaţi la ROCAR, un simbol al procesului de „privatizare” în România Foto: Mediafax

EXPLOZIE DE ŞOMERI

Sute de mii de oameni vor rămâne în curând fără loc de muncă Protestele publice, aşa cum au fost ele patentate în România postdecembristă, au venit, mai degrabă, pe fondul disponibilizărilor. Imaginile cu mii de oameni urlând în stradă, marcă a anilor 1990-2000, e strâns legată de evoluţia şomajului, pe fondul restructurării industriei şi a închiderii fabricilor comuniste. Dezastrul şi-a găsit epicentrul în zonele monoindustriale, oraşe întregi dependente de o singură întreprindere intrând într-un „faliment social”. Creşterea îngrijorătoare a şomajului prevesteşte lucruri grave. În mai 2008, când criza financiară globală era prezentată ca un zvon urât, erau 338.000 de şomeri (3,8% din populaţia activă), în octombrie - procentul crescuse deja la 4% (364.000 de şomeri), iar în ianuarie 2009 atinsese 4,9% (445.000 de şomeri). Iar veştile proaste abia au început: se estimează că până la sfârşitul anului, numărul şomerilor ar putea ajunge la peste 800.000.

ISTORIA RESCRISĂ

Mitul „Atelierele Griviţa 1933” Cel mai cunoscut moment al istoriei mişcării muncitoreşti şi sindicale din România au fost grevele de la Atelierele CFR Gri viţa, din ianuarie-februarie 1933. Radicalizat de sindicatul comunist, stipendiat de Komintern, care dorea provocarea autorităţilor, proletariatul a declanşat greva generală la jumătatea lunii februarie. Consecinţele au fost sângeroase.

Pe 16 februarie s-a intervenit cu focuri de armă pentru a scoate miile de muncitori care se baricadaseră în incinta Atelierelor. Bilanţul (niciodată unanim acceptat) a fost tragic: 7 morţi, 15 răniţi, sute de arestaţi. Printre grevişti s-au numărat Constantin Doncea (liderul anarhist de sindicat) şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, omul de legătură cu Moscova. Eşecul mişcării de protest i-a aruncat după gratii. Doncea a fost ajutat să evadeze, refugiindu-se întâi în URSS şi apoi trimis să lupte în Războiul Civil Spaniol, de partea co muniştilor. După ocuparea României de către trupele Armatei Roşii, Doncea a fost numit general şi a ajuns primar al Bucureştiului.

Dej, după 11 ani de puşcărie, a devenit liderul absolut al comuniştilor români. A fost, cu voie de la Moscova, dictatorul tinerei şi tragicei republici române, între 1948 şi 1965.

Doncea şi Dej s-au detestat reciproc toată viaţa, documentele de arhivă arătând că fostul lider al grevei din 1933 jubila în faţa televizorului la funeraliile lui Dej. „Uite că tu ai crăpat şi eu trăiesc”, consemnau, zeloşi, se curiştii, că urla Doncea. Grevele din 1933 au fost hiperbolizate, având în centru, la început, figura lui Dej, iar mai târziu, sub Ceauşescu, pe cea a muncitorului Vasile Roaită, care ar fi murit în timp ce trăgea sirena pentru a chema proletarii la protest.

CE-AM PIERDUT

„Modelul suedez” din fanteziile lui Ion Iliescu

Preşedinte în jumătate din timpul scurs de la Revoluţie, Ion Iliescu a fluturat la începutul anilor ’90 două concepte propuse drept proiecte pentru România: „democraţia originală” şi „modelul suedez”. În memoria colectivă, primul a rămas echivalent cu suprimarea violentă a opoziţiei („Piaţa Universităţii”), iar al doilea n-a răzbătut dincolo de meandrele limbii de lemn. În fapt, implementarea „modelului suedez”, la el acasă, a presupus un sistem bazat pe ideea „salariu egal la muncă egală” în toate sectoarele de activitate. „Angajarea totală a forţei de muncă” era o datorie subînţeleasă a statului, chemat să facă din sectorul public anagajatorul principal. Modelul se aşeza pe valorile socialdemocraţiei suedeze definite încă din anii ’30 de către Ernst Wigforss: egalitatea, cooperarea şi solidaritatea. Modelul suedez al „statului bunăstării”, care a avut două decenii de aur (1950-1970), s-a bazat pe un sistem de negociere salarială colectivă. Acesta s-a deteriorat în a doua jumătate a anilor ’70. Tranziţia Suediei de la o economie susţinută de industrie la una bazată pe servicii a crescut numărul sindicatelor în afara pactului iniţial. Pluralitatea sindicală a slăbit solidariatea muncitorească din anii ’50, făcând trecerea spre un decor neo-liberal concurenţial.

CITIŢI ŞI:

Ciorbea: „Dacă se fură în continuare, amărâţii vor ieşi în stradă”