Acul şi fânul

Elena Georgescu

În 2005, statisticile numărau peste 6,5 miliarde de oameni în lume. Dacă ar exista suflete-pereche, unul şi numai unul dintre ele ar fi potrivit pentru fiecare dintre noi. Să-l căutăm ar fi nu un demers romantic, ci unul sisific. Majoritatea dintre noi am sfârşi singuri şi neîmpliniţi, căutând acul ideal în câteva care cu fân din proximitate. Există cupluri în care cei doi par făcuţi unul pentru celălalt.

Poate cineva să fie convins că măcar unul dintre ei n-ar fi fost mai fericit lângă altcineva? Ce se întâmplă dacă la 20 de ani crezi că ţi-ai întâlnit sufletul-pereche şi te căsătoreşti, iar la 30 de ani acesta moare? Alegi singură tatea şi doliul pentru tot restul vieţii? Cred că acest concept a fost inventat pentru a întreţine în noi iluzia că nu suntem singuri şi că există un campion al alterităţii şi o relaţie-trofeu ce răsplăteşte un ipotetic loc 1 într-un joc cu miliarde de concurenţi. Acelaşi mit ne face să părem incompleţi atunci când speranţa găsirii începe să se piardă.

Mai corect ar fi să fim conştienţi că un om perfect adaptat nevoilor noastre nu există. Şi chiar dacă ar exista, omul se schimbă cu fiecare experienţă. Devii altul, iar perechea ideală se schimbă la rândul ei. Fiecare e unic şi, chiar dacă două suflete-pereche traversează aceeaşi experienţă, schimbarea va fi diferită. Există o singură unicitate, şi nu a unui om raportat la alt om, ci a fiecăruia în parte.

Fără dovezi

Adrian Georgescu

În acest domeniu, demonstraţia prin calcul statistic ori probabilistic este exclusă. Există perfecţiunea unui cuplu? E dragostea o mărime măsurabilă? În discursul lui Aristofan din „Banchetul“ lui Platon apar mitul androginului originar şi ideea de suflete-pereche. Demult, existau trei sexe: feminin, masculin şi androgin, acesta din urmă fiind compus din fiinţe duble, care îi ameninţau pe zei.

Pentru a-i supune, Zeus a decis să-i despartă în două, şi de-atunci jumătăţile se caută. Nu cred, evident, în acest mit. Însă, aşa cum trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, în care Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, cred că la fel se întâmplă şi în cel mai inexplicabil şi enigmatic domeniu al vieţii: dragostea. Cred că toată lumea are, o singură dată în viaţă, şansa de a întâlni jumătatea lipsă, numai că mulţi, din varii motive, ratează ocazia. Toată lumea înţelege noţiunea de suflet-pereche doar prin prisma jumătăţii lipsă rătăcitoare prin lume.

Părerea mea e că nu eşti suflet-pereche, ci că, într-o mare măsură, devii. Aşa cum totul se întâmplă undeva pe drumul dintre predestinare şi noroc, există un anume moment în care pur şi simplu, brusc, realizezi că ţi-ai găsit sufletulpereche. Aţi observat că nu am prezentat niciun argument. Cei care au trăit senzaţia descrisă înţeleg, probabil, de ce. Când simţi că ai găsit tot ceea ce-ţi lipsea, nu mai ai nevoie de dovezi.