Fără Ion Cristoiu acest ziar, cu milioanele lui de cititori și chiar interviul de față, nu ar fi existat. El știe cel mai bine asta și simte că trebuie să vă spună lucruri pe care nu le-a mai mărturisit nimănui. Ne cunoaștem doar de 35 de ani și multe amintiri sau personaje din viața lui îmi sunt familiare. Dar sunt destule întâmplări care doar astăzi ies la lumină.

Să pornim așadar de la literatura sovietică de la Căminul Cultural, ziarelecovor de pe podeaua liceului din Panciu, revista „Rebus” (din anii 60) sau „Radio Moscova”, „Poşta redacţiei” de la revista „Luceafărul” şi Fănuş Neagu, să revedem un tânăr care dormea prin parcul Herăstrău şi câţiva ani mai târziu îi readucea în România pe Petru Dumitriu sau Nicolae Breban. Sau încerca să repare „Delirul” de Marin Preda. Şi care, până să ajungă şi bunic, a reuşit să bată toate recordurile în materie de presă scrisă. Până la urmă, un mare scriitor cu mii de pagini încă nepublicate. De ce? Citiţi şi veţi afla.

EVZ: Cum ați luat contact cu literatura? Ion Cristoiu: Sunt două contacte. Primul este contactul cu litera scrisă. Eu am fost fascinat de citit. Eram în clasa întâi și știam de teoria lui Kant-Laplace. Citeam de la biblioteca Căminului Cultural tot ce îmi cădea în mână. Nu aveam cărți acasă, fiind copil de ţărani săraci. Cu literatura am luat cunoștință prin ce era la bibliotecă. De câte ori venea un inspector acolo, eram chemat eu ca un exemplu de cititor-minune. Aveam și mai am lectura ca viciu. Citeam orbește. De exemplu, la liceu, la Panciu, dacă era un ceai și colegii mei dansau, eu citeam ziarele de pe jos, care țineau loc de covor. Ca literatură nu am putut să citesc decât literatură sovietică. Toate cărțile se sfârșeau cu bine. A fost o experiență care mi-a rămas în minte. Citisem o carte despre un erou Vitea Maleev și am scris la Radio Moscova să îmi trimită adresa lui. Ăia mi-au răspuns că este un personaj de ficțiune.

Când v-ați hotărât să deveniți scriitor? Eu m-am hotărât să devin om a cărui semnătură să apară tipărită. Așa se explică și faptul că am debutat cu un rebus în revista cu același nume. Eram elev în clasa a IX-a, la Panciu.

Cam prin ce an? Prin 1960. Deci eram fascinat de tipăritură. Dacă asta s-ar fi întâmplat pe vremea internetului, probabil că m-aș fi făcut tinichigiu. Nu a avut cine să îmi îndrume lecturile, citeam ce îmi cădea în mână. Dar, mai târziu, am avut un ghinion care m-a urmărit toată viața. În literatură am fost mereu în altă tabără decât cei care fac jocurile. Încă din studenție am citit la cenaclul „Echinox” proză, ce scriam eu. Doar unul m-a lăudat, restul m-au făcut pulbere. Dar asta m-a ambiționat și am trimis la poșta redacției la revista „Luceafărul”. Acolo, de secția de proză răspundea Fănuș Neagu, care nu publica pe pile. Am trimis și eu proză cu pseudonimul Ion Sireteanu. Fănuș Neagu mi-a răspuns: „Ion Sireteanu ai talent, treci pe la redacție să modificăm finalul”. M-am suit în tren și am venit la București. Nu l-am găsit, am dormit seara în Herăstrău...

Unde ați dormit? Nu mai știu, pe bancă, pe iarbă. Săptămâna următoare mi-a apărut proza în Luceafărul. Aici aș vrea să precizez că fiecare tânăr are nevoie de girul cuiva. Din acest motiv sunt sceptic în legătură cu blogurile. Un tânăr are nevoie ca cineva să îi spună că are talent, altfel își pierde timpul.

Dar în cazul gazetăriei? Aici mentorul meu a fost Nicolae Stoian. Acesta era redactorul șef de la Viața studențească. Eu trimisesem acolo, tot la poșta redacției un text cvasi-literar. Nicolae Stoian m-a sunat la telefon la Facultatea de Filozofie, din Cluj, unde studiam eu. Așa am început gazetăria. Era în 1967. Textul cu care am debutat era apropiat de literatură.

Marin Preda și romanul „Delirul”

Imediat după Revoluție, unii devalizau bănci… dumneavoastră vă luptați pentru romanul Delirul. Cum a fost? Întotdeauna mi-a plăcut Marin Preda. În afară de faptul că este un mare scriitor m-a atras viziunea lui despre sat, care este foarte adevărată. Oricât de iubiţi ar fi de părinţi copiii, de exemplu, nu sunt decât nişte animale de povară, începând de la vârsta de 5 ani. Deşi nu l-am cunoscut niciodată pe Marin Preda, opera lui m-a fascinat. Imediat după decembrie 1989, am luat legătura cu familia lui şi am intrat în posesia manuscrisului de la romanul „Delirul”. L-am reeditat la Editura Expres, cum am considerat eu. Adică eliminând din roman capitolele pe care Marin Preda fusese obligat de regimul comunist să le introducă (am scos partea cu Nicolae Ceauşescu şi am introdus capitolul cu Stalin). Fără a intra în amănunte, mi se pare că am făcut un act de dreptate literară. Am fost foarte înjurat chiar de critici importanţi (Eugen Simion) dar nu îmi pare rău. „Delirul” autentic era o carte despre Mareşalul Antonescu.

Viața dumneavoastră personală este mai puțin cunoscută. Știu că aveți o fată. Da, este juristă la Ministerul Transporturilor din Belgia. Şi sunt şi bunic de un an..

Abia acum aflu? Da. Spre deosebire de alții, fac publice fapte ale vieții personale doar când conțin o semnificație generală. Știu că sunt personalități care sună trîmbița cînd devin bunici. Mi se pare o prostie. Nu văd din ce motiv ar trebui să mă împăunez că am o nepoată. Că doar n-am născut-o eu!

Sunteți bogat? Nu sunt, dar am bani suficienţi să trăiesc până la sfârşitul vieţii fără să am nevoie de niciun mogul. Până la urmă, din presă trebuie să şi trăieşti. Mie îmi este uşor să fac pe independentul.

Ce femeie celebră a fost făcută curvă de Elena Ceaușescu

Să trecem în 1985, când ați publicat prima carte...Cum s-a născut Vintileasa, vă mai gândiți la această localitate imaginară? Deşi a fost publicat la Editura „Cartea Românească”, volumul „Veselia generală” nu a făcut cine ştie ce valuri. Aşa cum v-am mai spus cei care făceau jocurile în literatură nu erau prietenii mei. Mai mult, mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă şi în prezent să fiu considerat ca şi cum aş aparţine unei anumite tabere. Aşa a fost şi atunci. În mod nejustificat, pentru că am fost ciupit în revista Săptămâna, se considera că aparţin taberei Eugen Barbu-Vadim şi am suportat unele consecinţe. Mai eram considerat şi al Partidului. Atunci, lumea literară era împărţită în două tabere. Altfel, eu scriu în fiecare zi încă din anul 197o. Am la mine un carneţel şi notez tot ce mi se pare important. Apoi transcriu în altul mai mare şi, iată, aici în biblioteca s-au adunat cam 62 de caiete cu proză, note de călătorie şi eseuri.

Din câte știu nu scrieți acasă... Scriu proză numai de mână pentru că bătutul la calculator omoară fraza şi niciodată acasă. Poate este o ciudăţenie, dar fereastra mă opturează, mă deranjează. Dacă aş avea o terasă, aş fi mult mai talentat. Vintileasa, localitatea pe care mi-am imaginat-o în proza mea (considerată în comentarii un Macondo pe dos), mă preocupă şi în prezent. Dar la un moment dat, m-am hotărât să nu mai inventez alte locuri şi personaje, ci să le folosesc pe cele pe care deja le am. Despre Vintileasa am schiţat un roman şi finalul chiar îl am. Ceva înainte de ’89 cu o livadă uriaşă de vişini şi cu o delegaţie condusă de Ceauşescu. Cine ştie, poate până la urmă se va închide presa şi mă voi apuca de literatură...

Altfel nu? Orice încercare a mea de a ieşi din presă a eşuat. Nu pot, îmi place. Dar dacă se va întâmpla să fiu nevoit, o să mă apuc şi de literatură.

Vă rog să ne referim și la Suplimentul literarartistic al Scânteii tineretului. Era o publicaţie pe care am condus-o câţiva ani şi în care am lansat mulţi scriitori, în general tineri. Toată generaţia lui Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru …a trecut pe acolo. Pe Mircea Dinescu l-am descoperit ca publicist şi l-am lansat.

Era interzis după moartea lui Marin Preda? Nu, dimpotrivă, am primit indicaţii să-l promovăm. Apoi, am mai publicat din Memoriile lui I.G.Duca ceea ce era un fapt senzaţional în timpurile acelea. Mă mândresc cu faptul că am făcut primul interviu cu Nicolae Breban când acesta a revenit în România. Nicolae Breban plecase în 1971, după tezele din iulie, a rămas în Occident, a dat declaraţii împotriva lui Ceauşescu şi, după 1980, a revenit în ţară. Tot în SLAST a apărut prima oară, după multe decenii, numele lui Petru Dumitriu. În serialul meu despre literatura proletcultistă am avut curajul să scriu despre acest mare prozator, e adevărat notând doar P.Dumitriu.

Ați avut necazuri? Atunci nu am avut. SLAST-ul nu trecea prin cenzură. Îl vedeau cei de la CC UTC, Vasile Bontaş şi Nicu Ceauşescu şi ne puteam strecura, cum s-ar spune. Necazuri am avut la un moment dat. Proiectele lui Ceauşescu, ce vizau demolări erau foarte criticate în lumea civilizată. Eu am făcut două pagini de ziar în care arătam că şi alte personalităţi din istoria României avuseseră idei asemănătoare. Printre cei citaţi era şi Martha Bibescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu s-a supărat făcând-o curvă. Aşa am ajuns, peste noapte la secţia agrară.