Se zice că e mai bine să nu știi unele lucruri, să nu le simți niciodată, ca să nu suferi. Nu știu cât de adevărată este vorba asta din bătrâni, pentru că, de fapt, majoritatea greșelilor noastre, așa-ziselor greșeli, pe care le simțim astfel în momente de criză – în afara celor obiective, palpabile, precum pierderea unor sume importante de bani, crime etc. – sunt izvorâte din propriile noastre frici și nesiguranțe, care ne țin în loc. Iar descoperirea și corectarea lor prin studiu, discuții și, mai ales prin exercițiu, reprezintă cel mai prețios lucru care i se poate întâmpla unui om. Ca să ajungă la un echilibru și să se regăsească pe sine, ca individ, nu raportat mereu la părinți, parteneri și gura lumii.
Dacă nu ai face greșeli, ceea ce, iarăși, mi se pare imposibil, ai rata șansa de a te cunoaște pe tine, iar blocajul și temerile ar ajunge să te macine pe dinăuntru, fără ca măcar să știi de unde ți se trage sau să negi cauzele, „triggerii”, cum spun englezii. Da, negarea este prima reacție firească a unui om în fața unei greșeli, a unui om care poate nu se cunoaște îndeajuns de mult pe sine, care nu e obișnuit să facă lucruri doar pentru sine și să se iubească îndeajuns, căzând mereu în capcana raportării la ceilalți. Reacțiile defensive la critici, plasarea vinei asupra altora, din exterior, da, e reconfortantă, dar nu ajută, pentru că tu ești singurul vinovat pentru că nu ți-ai luat o marjă de eroare pentru neputințele altora și, cel mai important, nu ți-ai impus limitele. Ți-ai înghițit cuvintele, când ai fi vrut să urli.
Din fericire, după negare, vine și partea frumoasă, când te apuci să aduni cioburile. Fie că ai negat daunele unei relații de orice fel sau altor situații, mai devreme sau mai târziu, pentru unii mai devreme, pentru alții, mai târziu, în funcție de cum sunt construiți și ce bagaj teoretic posedă, vei înțelege că nu poți să ștergi cu buretele vechea ta viață, ca și când nu ai fi trăit-o. Nu poți construi o viață nouă, dacă nu îți accepți istoria, cum pe de altă parte nu poți construi o viață nouă numai din cioburi vechi. Asta nu înseamnă ca le strângi cu fărașul și că le arunci la gunoi pe cele vechi. Unele fac parte din tine și le vei folosi ca în jocurile lego, ca să faci o construcție mai trainică, care să ți se potrivească în acel moment. Iar unele piese încă ți se potrivesc și în noua viață, poate chiar le pui la piatra de temelie. Iar în momentul în care vei reuși acest lucru, apar și revelațiile. După faza de negare, revelațiile sunt de neegalat, fie că îți descoperi frici sau alte lucruri care te măcinau și asupra cărora nu erai pe deplin dumirit. Satisfacția vine din faptul că întreg procesul este parte din tine, sunt lucruri nu doar spuse de cei din jur, ci pe care cumva, în timp, ajungi să le simți din tot sufletul.
De cealaltă parte, nu trebuie să dai intensitate prea mare greșelilor, să le urci pe un piedestal, într-un entuziasm exagerat, până ajungi să le iubești patologic. Lupta cu propriile greșeli este lungă, poate de cele mai multe ori nu le putem rezolva singuri, ci cu un ajutor obiectiv și specializat. A cere ajutorul unui psiholog nu înseamnă nici pe departe că ești bolnav psihic, iar, slavă domnului, și percepția societății a evoluat mult. Pentru că, în fapt, problemele societății de acum 30 de ani cu cele ale societății actuale sunt aceleași, provocate de alți „triggeri”, dar în esență aceleași. Puțini analizează semnificația versurilor „toate-s vechi și noi sunt toate”. Problemele fiind aceleași, au ieșit ca ciupercile după ploaie doar pentru că acum sunt mai bine diagnosticate. Așa cum se spune despre unele boli, nu era că nu existau, ci că nu aveam aparatura necesară să le depistăm în trecut.
Procesul „îndreptării” greșelilor este anevoios, de aceea, nu trebuie făcut cu presiuni. Dacă vei fixa „ieri” deadline-ul, nu vei face decât să îți amplifici nesiguranțele, pentru că ți se va părea un proces din start pierdut să te lupți cu tot ghemul. E pur și simplu mai mult decât poți duce. Fiecare pas trebuie exersat separat.
Recomandările noastre
