Piaţa muncii a evoluat şi este supusă permanent schimbării. Au dispărut meserii vechi, au apărut altele noi, însă parcă unele lucruri au rămas încremenite în timp. Auzim, ce-i drept, din ce în ce mai des cuvinte ca „freelancer”, munca de acasă, program flexibil, antreprenoriat, şi atât. Doar auzim, pentru că în general, par doar nişte cuvinte frumoase, în ţara în care munca la program e sfântă.
Când vine vorba de numărul de ore petrecute la serviciu, românii sunt fruntaşii Europei. Cei mai harnici din curtea şcolii. Mult mai harnici decât finlandezii, suedezii şi în general locuitorii ţărilor nordice, care au un program de muncă cu 3,6 ore mai scurt decât noi. Dacă asta s-ar reflecta în remuneraţie, rezultate şi în valoarea PIB-ului (unde clasamentul este exact invers), ar fi motiv de mândrie. Problema este însă că românul munceşte mult şi prost, după un program care nu are nicio legătură cu productivitatea şi cu eficienţa, după modelul fabricilor comuniste. Faptul că vii la 8 şi rupi uşa la 4 nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată garanţia lucrului bine făcut, însă, din păcate, foarte puţini dintre managerii de la noi au înţeles asta.
De exemplu, foarte multe persoane din cercul meu de prieteni şi nu numai ar fi de zeci ori mai fericite dacă ar putea să se trezească mai târziu dimineaţa, să bea în tihnă o cafea, să nu sară peste micul-dejun, să citească ştirile pe îndelete şi alte tabieturi de acest gen sau pur şi simplu să schimbe două vorbe cu familia, în loc să sară din pat la foc automat şi să-şi tragă primele hainele din şifonier care le cad în mână. Sigur, fiecare om are propriul lui ritm biologic, unii sunt mai mult sau mai puţin matinali, însă alta este ideea pe care vreau să o subliniez aici. Există două categorii de oameni pe lume, care au relevanţă în această discuţie: creativii, cei care ajung la rezultate în ritmul propriu, bazându-se mai mult pe intuiţie, improvizaţie, reguli proprii decât pe cutume, şi oamenii de structură, care nu pot respira şi funcţiona în afara unor proceduri bine definite şi pentru care regulile, cele ale altora evident, sunt sfinte. Cei care au avut norocul sau ghinionul să fie în prima categorie vor simţi zero empatie pentru stilul lor din partea sistemului de muncă autohton.
Munca de acasă sau programul flexibil nu sunt văzute prea bine de şefi în general şi nu numai, angajaţii care întârzie sunt priviţi cu coada ochiului, chiar dacă au rezultate mai bune şi muncesc mai eficient decât cei care se trezesc de dimineaţă, dar pierd timpul în spatele monitoarelor cu reţelele de socializare sau în pauzele lungi şi dese de ţigară. Am constatat cu tristeţe cum tot mai mulţi români au ajuns să muncească mecanic, doar pentru a avea cu ce să-şi plătească ratele sau chiriile, la sfârşitul lunii. Din motivele expuse mai sus, dacă ar fi să-mi aleg o ţară în care să mă mut, aceea ar fi mai mult ca sigur Suedia, Danemarca sau oricare altă ţară nordică. Modelul nordic în domeniul ocupării forţei de muncă este printre cele mai flexibile care există la acest moment.
O româncă stabilită în Danemarca povestea că dacă într-o zi nu are chef să se deplaseze până la birou, nu doar că poate să muncească de acasă, ci nu trebuie să se simtă nici măcar obligată să-şi anunţe şeful. Şi, cu toate acestea, toate ţările nordice au rezultate foarte bune în ceea ce priveşte bunăstarea generală, calitatea vieţii, ocuparea resurselor de muncă. În loc să judecăm şi să spunem că oricum un astfel de model nu poate merge la români, că noi avem nevoie să fim sub ochii şefilor, că altfel tragem mâţa de coadă, ar trebui să ne inspire mai mult experienţa ţărilor dezvoltate.
Recomandările noastre
