Când s-a sfârşit epoca lui Adrian Năstase şi a baronilor roşii, România era împărţită, grosso modo, în două categorii.
Prima, a mediului urban parţial ieşit din tranziţie, capabil să fie motorul modernizării şi al tuturor proiectelor de viitor, dar mai ales decis să voteze împotriva caracatiţei corupte care se căţărase la vârful puterii de la Bucureşti. Mediul acesta era propice pentru ceea ce filosoful austro-britanic Karl Raimund Popper numea "societatea deschisă", adică acea construcţie în care indivizii se confruntă în fiecare zi cu decizii personale. Aceasta nu era însă singura Românie. Nu era nici măcar cea majoritară. Peste tot, în jurul capsulelor care ar fi trebuit să germineze normalitatea, se întindeau hotarele largi ale altei ţări. Deşi vorbeau aceeaşi limbă şi trăiau aceeaşi lume, oamenii celei de-a doua Românii erau cu totul altfel. Nu părăsiseră niciodată nici măcar naţional-comunismul, refuzau cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună orice intruziune a modernităţii şi n-aveau proiecte de viitor peste ziua de mâine. O societate închisă, mereu mulţumită doar cu deciziile celorlalţi.
La finalul primului an din epoca Traian Băsescu şi a baronilor portocalii, România este împărţită, grosso modo, în nenumărate categorii capabile să se metamorfozeze la fiecare impuls politic. În urmă cu şase ani, când l-a învins la mustaţă pe Adrian Năstase, deturnând "nevoia de linişte" propovăduită etern de Ion Iliescu, actualul preşedinte s-a pierdut pe sine, ca proiect şi promisiune, în propria victorie. A uitat, pur şi simplu, că există o jumătate incompatibilă cu jumătatea care îl propulsase, într-o sumă schizofrenică care, deşi dădea 20 de milioane de români, nu putea fi accesată, atinsă, imaginată decât în formula zece plus zece. Traian Băsescu s-a făcut că nu vede, în primul mandat, falia imensă căscată între deschiderea unora şi închiderea altora. Şi pentru că a vrut să conducă şi în continuare, actualul locatar de la Palatul Cotroceni nu s-a ferit să se joace anul trecut, în campania electorală, cu bisturiul politic, pentru a mai separa alte şi alte categorii. Poate fi imaginată incompatibilitate mai mare decât aceea dintre românii "lor" şi românii "alor noştri"?
Divizarea aceasta pe secţiuni inelare, în care corpul social este tăiat în felii şi continuă să trăiască separat de ceea ce odată era trunchiul comun, rămâne marca definitivă a anului care se închide. Anul unei dictaturi - epitet frecvent utilizat de riguroşii care şi-au făcut un titlu de glorie şi suferinţă din adversitatea faţă de Băsescu - care ar face de râs până şi noţiunea de dictatură. "Cel mai prost şi mai greu an din ultimii douăzeci" - altă concluzie grăbită şi definitivă a acestui 2010 ciudat, dar nu mai jos decât anii sărăciei lipsite de speranţă patronaţi de Iliescu - frizează democraţia cu handicap, nicidecum dictatura, ajunsă un fel de vorbă golită de sens pe care o arunci când nimic nu mai este de zis. Dictatorul Băsescu şi-a exersat atât de "bine" puterea nelimitată, încât a ajuns în punctul în care în conglomeratul România abia se mai găsesc vreo două-trei categorii de cetăţeni dispuşi să-i urmeze proiectele. Restul au fost împuşcaţi ca la Timişoara, în decembrie 1989?
În 2004, alături de actualul preşedinte a stat toată voinţa de modernizare şi anticorupţie, una care număra vreo câteva milioane de cetăţeni. La sfârşitul lui 2010, lângă Băsescu mai stau, grosso modo, consilierii şi căzutul în admiraţie William Brânză. OK, e o exagerare!, dar proporţia se păstrează. Marea Dictatură din 2010 a dictat atât de "eficient" încât societatea e şi mai divizată decât era la începutul anului. Problema, şi aici găsim moştenirea esenţială a acestui an, e care şi câte dintre aceste categorii de români, separabile la nesfârşit de o politică făcută pe genunchi, sunt la mila deciziilor celorlalţi, mereu dispuse să aştepte şi să accepte soluţii exterioare. Şi câte se confruntă, în fiecare zi, cu deciziile personale. Da, a fost un an prost din multe puncte de vedere şi e posibil ca următorul să nu aducă evoluţii pozitive. Da, există şanse minime ca mediul politic să producă şi altceva decât blocaj, dispută şi resentiment. Da, trăim un prezent european ambiguu, în care recesiunea a adus Occidentul la marginea propriei frici, împingându- l să discrimineze, să expulzeze, să opereze mai degrabă cu diferenţe, nu cu asemănări. Da, poate că ceea ce ne desparte astăzi e mai puternic decât ceea ce ne-ar putea uni. Dar nu există niciun singur motiv pentru care conflictul nostru cu noi n-ar putea să fecundeze o Românie cu un centimetru mai deschisă decât a fost ieri. Mâine, sau în oricare altă zi, va trebui să ne confruntăm şi cu această decizie pe care nu o poate lua nimeni în locul nostru.
Recomandările noastre
