EXCLUSIV EVZ. Alex Tocilescu şi Luca Dinulescu, membrii fondatori ai trupei Aeroport, au elucidat pentru EVZ de unde provine numele femeii utopice pe care au făcut-o celebră.

Trupa "Aeroport", care a făcut furori în România cu piesa "O iubesc pe Simona Ionescu" va concerta mâine, joi, 30 decembrie, în clubul Tralala din Capitală. Membrii fondatori ai formaţiei, Alex Tocilescu şi Luca Dinulescu, au vorbit pentru "Evenimentul zilei" un pic despre amor, un pic despre trupele şi soliştii care i-au influenţat (printre care şi Dan Spătaru) şi despre cum îşi înregistrează ei piesele. Am aflat şi cum de au mers pe mâna numelui "Simona Ionescu".

EVZ: "Dragostea e complicată, mai ales între un băiat şi o fată". La gay e mai simplă? Alex Tocilescu: Da, pentru că ei sunt mai puţini, nu prea au de unde să aleagă. Între un băiat şi o fată, ea are mereu alte opţiuni, mult mai multe decât el. La gay ar trebui să fie mai simplu. Nu ştiu, cel puţin aşa îmi imaginez...

Apropo de influenţele voastre muzicale, un cronicar muzical se plângea că nu aţi fost comparat cu Pixies... Alex Tocilescu: Eu mă plângeam (râde). Acum problema este ce iese din aceste influenţe, că poţi să bagi cafea în ibric şi să te alegi cu ceai, muzical vorbind. Pixies, Nirvana, Adriano Celentano, David Bowie, hai să spun şi Dan Spătaru. Luca Dinulescu: El spune jumătate de adevăr pentru că fiecare membru al trupei ascultă altă muzică. Eu ascult foarte multă fusion şi electronică. N-au nici o legătură în mod normal, dar mie îmi plac ambele. Bateristul nostru (Cristian Văraru - n.r.), care e singurul din "Aeroport" cu studii de specialitate, e pasionat de muzica românească a anilor '60, are toată colecţia Electrecord, o ştie pe dinafară, îţi spune anul, cine a fost la vioară pe un disc din 1962 cântat de Gică Petrescu. Iar Ştefan Ciucă, ultimul venit, al doilea chitarist... Pe el încă îl descoperim, nu ştim încă exact ce ascultă.

Când v-aţi lansat de fapt? Alex Tocilescu: Teoretic, noi ne-am lansat în aprilie. Atunci eram doar noi doi făcând nişte concerte undeva între comic şi ridicol. Apoi radio Guerrilla ne-a lansat pe 25 noiembrie, de ziua mea. Până atunci dădusem puţine concerte - la Şoni, în Vama Veche şi în două - trei cluburi şi cafenele din Bucureşti.

Câte piese aveţi pe stand-by? Avem lucrate vreo 16, vreo două încă nu ne plac, deci nu le dăm, deocamdată. Mai avem cel puţin 20 pe care le-am putea face într-o săptămână. Eu am scris cam 80 în total. Am avea de unde alege.

Se poate trăi din muzică în România? Alex Tocilescu: În mod ideal, ar trebui să se poată. De fapt, se poate cam la fel de mult ca din literatură. Unii pot - de pildă, Omul cu şobolani cred că ar putea rămâne exclusiv pe muzică. Eu zic că se poate, dar nu încă. Depinde de cât de repede o să avem să zicem patru hituri la radio Guerrilla. Să devenim o referinţă, nu doar cei care au cântat "O iubesc pe Simona Ionescu"... Luca Dinulescu: Sau Nicu Alifantis. Nume mai mari decât noi... Noi am început într-un fel de glumă, oarecum. Nu ne-am aşteptat niciodată să ajungem până aici. E o uimire continuă - că o să fim pe locul întâi la radio Guerrilla, că o să avem posibilitatea de a avea trei- patru concerte pe lună. N-am crezut niciodată aşa ceva.

Nu vă sufocă melodia cu Simona Ionescu? Alex Tocilescu: Nu, nu încă. E haios: bateristul a fost ieri într-un bar şi cineva de la masa de alături fredona melodia cu Simona Ionescu. M-a sunat amuzat de întâmplare. Dar o să avem şi alte cântece şi o să ne ştie lumea cu două, hai patru sau şase. Cu toate, ar fi ideal. Cu ce regizor îi faceţi videoclip? Alex Tocilescu: Cu Marius Olteanu. Ideea e film noir în anii '40 combinat cu fraţii Joel şi Ethan Coen ("Miller's Crossing"). Luca Dinulescu: Scena este o înmormântare. Cadrul de deschidere este pe un alai care intră în capelă. Spectatorul intră cu el şi constată că Simona Ionescu a murit. Noi suntem alaiul care îi aduce ultimul omagiu Simonei Ionescu. Şi o variantă ca să ne apropiem de fraţii Coen ar fi ca alaiul de vreo 50 de persoane să fie compus exclusiv din noi patru. Să ne repetăm de multe ori în varii ipostaze - de pildă eu gras, eu cu mustaţă, eu şchiop, eu pitic. Mai era un fel de scenă erotică la un moment dat dar fără să dea în necrofilie.

De unde pasiunea pentru numele de familie terminate în "-escu"? Luca Dinulescu: Poate să vină de la numele primei mele trupe, "Ionescu". În 2005 am avut un hit care a stat săptămâni în top pe locul întâi, la concurenţă cu Dan Bitman şi BUG Mafia, şi care se numea "România de vânzare". Ideea era că licitam ţara între alte popoare, cine dădea mai mult o cumpăra şi parcă o câştigau bulgarii. Numele "Ionescu" ne-a urmărit cumva de-a lungul vremii. Noi ne ştim de mult timp. Am scris împreună, am călătorit împreună. Ionescu e un laitmotiv de-al nostru. Alex Tocilescu: Am stat pe o canapea, am cântat, ne-a ieşit un cântec foarte drăguţ şi am zis "hai să îi dau şi un vers". Am înţeles că o să fie un nume. Nu ştiam că ştiu o Simona Ionescu, dar o cunosc, nu este vorba despre ea. Puteau să fie şi alte nume, am încercat foarte multe, de altminteri. Simona Ionescu e foarte simplu de cântat pentru că are multe vocale - "i", "o", "a"... Şi pentru că oricine poate fi Simona Ionescu. E un nume comun. Nu în sensul că persoanele care îl poartă sunt comune (râde). La noi mai totul se bazează pe întâmplare. Sunt atât de mulţi oameni cărora trebuie să le mulţumim. Mi se părea ridicol când citeam pe albumele Guns'n'Roses două pagini de mulţumiri scrise cu litere foarte mici, probabil vreo 500 de oameni. Îmi tot ziceam "uite, vrea să arate că îl ştie pe Spielberg, că îi mulţumeşte şi lui Arnold Schwarzenegger etc". Dar, pe de altă parte, aşa e. Dacă o să facem o listă, o să fie uriaşă: cel care ne-a dat o maşină ca să ajungem să concertăm la mare, cel care ne-a lăsat să repetăm la el la studio, alţii care ne dau telefon şi ne spun "Cunosc pe cineva care cunoaşte pe cineva care cunoaşte pe cineva care v-ar putea deschide Lăptăria". Oamenii o fac dezinteresat. Fac gesturi care lor li se par mici dar, de fapt, sunt importante. Nicu Alifantis mi-a dat o chitară, s-avem la concert. Altfel, n-am fi avut cum. Probabil pentru că le place ce cântăm, că altfel nu te apuci să dai un telefon. Aşa că vom face şi noi o listă de mulţumiri şi vom încerca să îi ajutăm pe alţii. Luca Dinulescu: Eu zic să le facem grup statuar celor care ne-au ajutat. Îl văd la piaţa Unirii. (Râde). Au fost momente hotărâtoare în care n-am fi mers mai departe dacă cineva nu răspundea chemării noastre pline de ardoare către muzică. N-am fi ajuns aici. Atât cât am ajuns. Alex Tocilescu: Bine, şi noi nesimţiţi. Întotdeauna am cerut. Pe ideea că "Hai, că merităm...o chitară, o maşină... Suntem drăguţi, e ok". Totuşi, o maşină pentru trei zile ca să mergem să concertăm la mare era ceva, chiar dacă n-avea oglindă retrovizoare şi nu pornea decât dacă lipeai două fire. Luca Dinulescu: Ar mai fi un amănunt asupra căruia aş vrea să insist fără să epatez. Apropo de filosofia noastră, de ce e în spatele trupei, noi suntem amândoi trăiţi în America, în diverse puncte ale ei. Am călătorit foarte mult în acea ţară enormă. Suntem amândoi crescuţi în tradiţia anglo-saxonă. Adică atunci când bateristul nostru asculta Sphinx, noi ascultam frank Zappa. Când unii ascultau Sarmalele reci, noi ascultam Pink Floyd sau Thin Lizzie. E o influenţă enormă, nu doar prin muzica pe care am ascultat-o în casele alor noştri, ci şi prin călătoriile repetate şi lucrurile pe care le-am făcut în S.U.A. E foarte multă America în ceea ce facem. O atitudine pe care încercăm s-o transpunem şi muzical. Să sunăm fresh, forţos, curajos, legat, bine. Alex Tocilescu: Mai e ceva. Eu am stat 20 de ani în Germania, am plecat în 1989, m-am întors în România în 2010. Aşa că am avut o educaţie muzicală specială. De exemplu, acolo exista deja MTV când am ajuns, aici nu. Era mult mai uşor să faci rost de muzică. Efortul pe care l-aş fi făcut aici să îmi fac o cultură muzicală ar fi fost mult mai mare. Acolo aveam cele 700 de discuri ale lui tata (regizorul Alexandru Tocilescu -n.r.) plus tot ce era nou. Am ascultat Nirvana din prima zi în care a existat.Aici nu avea cum să ajungă decât pe nişte casete sau nişte discuri. În cercul în care eram acolo circula muzică foarte lejer. Nu mă laud cu asta. Spun doar că am avut acces la tot ce aici a ajuns mai târziu, dar a fost o şansă pentru mine să ştiu Pixies din 1992 sau Iggy Pop, de exemplu.

Care e următorul single? Luca Dinulescu: E mai complicat. Înregistrăm piesele una câte una, iar acum nu prea avem timp... Frumos ar fi să ne închidem două luni în studio, să ne spălăm pe dinţi împreună, să ne certăm în fiecare dimineaţă la cafea, "hai să cântăm aşa, tu la vioară, eu la chitară"... Săptămâna viitoare vom lua o decizie, avem trei-patru variante.

"Noi am început într-un fel de glumă oarecum. Nu ne-am aşteptat niciodată să ajungem până aici. E o uimire continuă - că o să fim pe locul întâi la radio Guerrilla, că o să avem posibilitatea de a avea trei- patru concerte pe lună. N-am crezut niciodată aşa ceva", Luca Dinulescu, membru al trupei Aeroport