Un subiect generos şi cu un nedezminţit potenţial polemic în lumea culturală, chiar şi după două decenii de când a fost abordat prima oară, este reluat în numărul din decembrie de revista ieşeană "Timpul".
Este vorba de aşazisul "dosar Noica", care în 1992, sub bagheta inchizitorială a lui Adrian Marino, creştea audienţa revistei "22". Folosindu-se de documentele fostei Securităţi, devenite între timp accesibile cercetătorilor şi parţial publicate deja în mai multe volume, publicistul Gabriel Andreescu preia ştafeta de judecător şi încearcă, cu o satisfacţie prost disimulată şi cu o eşuată dorinţă de nuanţare, să demonstreze teza colaboraţionismului lui Noica.
Gabriel Andreescu a citit dosarul de la SIE al filosofului şi crede că a găsit acolo dovezi incontestabile că acesta, nici mai mult, nici mai puţin, "şi-a predat conştiinţa regimului". Autorul descrie procesul de "seducere" a lui Constantin Noica de către securişti prin câteva privilegii de care acesta a beneficiat în anii de detenţie comunistă, cum ar fi cărţi de filosofie, o pereche de ochelari, un pachet de ţigări Mărăşeşti, două prăjituri "care au costat cinci lei" şi alte mici lucruri ce i-au sporit confortul în celulă.
Rezultatul ar fi fost "răsturnarea viziunii anterioare despre lume" a filosofului, răsturnare vizibilă - aici publicistul nu mai insistă să ne arate dovezile - şi după eliberarea prin decret în 1964. Noica nu a colaborat în sensul dat de legea actuală cuvântului, crede Andreescu, dar "a jucat rolul de agent de influenţă".
Am citit acest articol cu sentimentul că se încearcă o nouă mistificare în cazul Noica, căci documentele citate nu sunt privite în context, iar alte documente, publicate anterior, sunt pur şi simplu ignorate. Ce ar fi dacă relaţia complexă Noica-Securitate ar fi privită, de exemplu, doar din prisma unei note în care securiştii afirmă că acesta "rămâne la concepţiile şi convingerile sale", "că nu poate exista speranţa măcar a unei neutralizări sau influenţări". În realitate, trebuie spus, Noica - ieşit din închisoare la 55 de ani - a avut naivitatea să creadă că poate folosi regimul pentru realizarea unor proiecte culturale de anvergură. De aici până la a-l declara colaborator este însă o cale lungă, pe care, în mod revoltător, o parcurge tocmai domnul Andreescu. Este acelaşi care în vara acestui an a publicat mai multe articole prin care a pus sub semnul întrebării documentele din dosarul lui Adrian Marino, provenite din aceeaşi arhivă SIE şi publicate de EVZ. În cazul Marino, dosarul reprezintă un adevărat manual pentru agenţii externi, abundând în note care descriu întâlnirile conspirative cu ofiţerii Securităţii, atât în ţară, în parcuri şi restaurante, cât mai ales în Occident.
Într-o logică răsturnată, în cazul Marino, Andreescu omite documentul esenţial din dosar, care arată că acesta a colaborat şi înainte de 1969 cu Securitatea internă, având o mapă anexă de 132 de pagini, aceasta conţinând întotdeauna doar note informative. Gabriel Andreescu a preluat metoda dublei măsuri, în mod evident, chiar de la Adrian Marino, al cărui volum de memorii "Viaţa unui om singur", poate fi considerat ca un manifest anti-Noica.
Pe parcursul celor 500 de pagini, Noica se relevă ca o adevărată obsesie pentru Marino, iar frustrarea nici măcar nu este ascunsă: "În timp ce marelui Căpitan filosofic, guru naţional şi profet de la Păltiniş i se iartă orice, noi - eu şi alţii - suntem acuzaţi şi insultaţi doar pentru faptul că am călătorit. Deşi nimic, dar absolut nimic din activitatea şi scrisul meu nu oferă nici cel mai mic termen de comparaţie, de colaboraţionism, cedare".
Nu e locul aici pentru a arăta din nou cum îl contrazice flagrant dosarul, dar cred că este locul pentru a ne întreba când a dat Marino dovadă de demnitate: după 1990, când şi-a scris memoriile şi a denunţat cu obstinaţie pretenţiile "grupului de la Păltiniş" de a impune repere culturale sau în 1980, când îi cerea lui Noica, cu umilinţă, să-l gireze, invitându-l la Sibiu, pentru a-şi lansa "Hermeneutica lui Eliade"? "Al dvs. cu deosebită admiraţie pentru opera, caracterul şi umanitatea dvs. atât de rară", îşi încheia Marino misiva, aflată azi în arhiva Noica. Scrisoarea, dincolo de valoarea ei strict documentară, devoalează, iată, sursa de inspiraţie a unui model de discreditare practicat şi astăzi, în mod dezonorant, de epigoni.
Recomandările noastre
