Când părinţii se "împrietenesc" cu jocurile video care îi pasionează pe copiii lor, se reduc considerabil riscurile ca violenţa şi izolarea să-i afecteze pe cei mici.

Psihiatrul francez Serge Tisseron, prezent la Bucureşti pentru lansarea cărţii "Psihologia jocurilor video", infirmă teoria conform căreia tinerii devin violenţi din cauza jocurilor violente. El susţine că acestea nu fac decât să amplifice trăsături deja existente şi că părinţii ar trebui să fie la curent cu ceea ce joacă fiul/fiica lor, pentru a impune restricţii în cunoştinţă de cauză.

Conform psihiatrului, atmosfera din familie, valorile transmise de părinţi şi educaţia dictează comportamentul copiilor. Nici violenţa, nici izolarea nu sunt efecte exclusive ale jocurilor video.

"A limita fără a cunoaşte este contraproductiv"

Când un copil nu se desprinde cu orele din faţa eroilor virtuali, joacă de unul singur şi nu este interesat să lege prietenii nici în lumea reală, nici în cea virtuală, este semn că acel copilul are o problemă. Când, însă, joacă în echipă, este prieten cu alţi împătimiţi şi socializează fără probleme, nu există motive de îngrijorare.

Serge Tisseron recomandă părinţilor să discute cu cei mici despre jocurile preferate, să le explice diferenţa între mediul real şi cel virtual şi să le impună limite de timp, sub forma unui contract respectat de ambele părţi.

"A limita fără a cunoaşte este contraproductiv: spre exemplu, când îl pedepseşti interzicându- i să mai joace trei zile, poate exact în acele zile el şi prietenii aveau o mare confruntare într-un joc video, şi nu doar că pierde bătălia, dar îşi strică şi relaţia cu prietenii pentru că a lipsit de la marele eveniment".

Ar fi absurd ca, după serviciu, părinţii să înceapă să joace pentru a fi la curent cu ceea ce îl preocupă pe copilul lor. Soluţia este, spune Tisseron, să-şi provoace fiul sau fiica la discuţii pe această temă, încă de la o vârstă fragedă.

"La 8-9 ani, copiii vor să le împărtăşească părinţilor ceea ce fac şi chiar sunt afectaţi când aceştia nu sunt interesaţi de jocurile lor. La 15 ani, este mai greu să începi această comunicare, pentru că ei sunt preocupaţi de adolescenţa lor, au angoase şi se refugiază în jocuri pentru a uita de aceste probleme. Jocul excesiv este un nou simptom al crizei adolescenţei".

Studii făcute între 1995- 2005 au arătat că jocurile video îi transformă pe copii în mici monştri violenţi. Ulterior, un metastudiu făcut în 2007 pentru a stabili corectitudinea acestor cercetări le-a invalidat pe toate, iar concluzia a fost că, în realitate, jocurile video îi fac violenţi doar pe cei ce aveau deja această problemă.

"De fapt, totul depinde de mediul în care trăieşte copilul. Jocurile video sunt o parte mică din vizualul impregnat de violenţă: cinema, TV, publicitate etc. Iar atunci când un copil creşte într-o familie fără repere, el preia repere din jocurile video", explică Tisseron.

UTIL

Întrebări standard pentru copii

Serge Tisseron este psihiatru şi psihanalist la Paris, este director al departamentului de cercetare al Universităţii Paris X, membru al Societăţii Franceze de Terapie Familială Psihanalitică şi al Asociaţiei Internaţionale de Analiză de Cuplu şi Familie. Multe familii care vin la cabinetul lui se plâng de obsesia copiilor pentru jocurile video, dar din discuţiile cu cei mici Tisseron află că îngrijorarea părinţilor este nefondată.

Pentru a înţelege amploarea situaţiei, el îi învaţă pe părinţi cum să comunice cu fiul sau fiica pe acest subiect.

Întrebările standard pe care le recomandă părinţilor sunt:

1. "Joci singur sau în reţea?" - Dacă joacă singur e mai grav, pentru că este ameninţat de izolare şi se impune terapia de familie.

2. "Îi cunoşti pe cei cu care joci? Sunt persoane pe care le-ai întâlnit o dată sau prieteni şi colegi cu care te întâlneşti frecvent?" - Dacă joacă în reţea cu prieteni, părinţii trebuie să fie mai liniştiţi, pentru că atunci când grupul se va interesa şi de alte lucruri, o va face şi el. Va evolua cu grupul.

3. "Cât joci efectiv?" - Un părinte poate crede că adolescentul joacă şase ore pe zi, când, de fapt, el joacă două ore, alte două ore face strategii cu prietenii, iar alte două ore poate face filmuleţe despre joc.