Duminică, la Muzeul Ţăranului Român, vor fi proiectate două serii de filme documentare, în cadrul expoziţiei de arhitectură "Spaţiul modernităţii româneşti 1906-1945"

Manifestarea de mâine coincide cu venirea în ţară a comisarului general al expoziţiei, Carmen Popescu - istoric de artă şi de arhitectură, autoarea unei cărţi publicate la Rennes, Franţa, cu titlul "Le Style National Roumain - Construire une nation a travers de l'arhitecture 1881-1945" ("Stilul Naţional Românesc - A construi o naţiune cu mijloacele arhitecturii 1881 - 1945"). Carmen Popescu a acordat un interviu EVZ, în care a vorbit despre intenţiile expoziţiei care mai poate fi vizitată până pe data de 12 decembrie. EVZ: Expoziţia de la Muzeul Ţăranului Român e concepută în jurul a trei arhitecţi: Paul Smărăndescu, Octav Doicescu şi Henrieta Delavrancea. De ce? Carmen Popescu: M-am rezumat la ei trei şi pentru că arhivele lucrărilor lor sunt foarte bogate, dar şi pentru că, în opinia mea, cei trei servesc foarte bine ideea de modernitate. Pe Smărăndescu l-am ales ca o contrapondere la ceilalţi doi, care sunt colegi de generaţie. El e unul dintre reprezentanţii primilor tineri români formaţi la Şcoala de Arte Frumoase de la Paris. În tot ceea ce a făcut, spre deosebire de Doicescu şi Delavrancea, a fost mult mai puţin împins de un curent, de o ideologie fermă. Ceilalţi doi? Doicescu şi Delavrancea sunt foarte modernişti. Doicescu, angajat al Primăriei, a fost foarte apropiat de zona socialului. A făcut o serie de proiecte pentru cei cu venituri mici : locuinţele pentru salariaţii Uzinelor Comunale Bucureşti, locuinţele din jurul Parcului Bordei... 

În contrast cu el, Delavrancea este ancorată în zona mondenului. Ea a proiectat foarte multe reşedinţe pentru oamenii cu bani. Delavrancea e interesantă în sine şi pentru că e femeie, or, a fi femeie, la vremea aceea, era foarte delicat. Ea este a doua arhitectă diplomat din România, după Virginia (Andreescu) Haret. Desigur, Henrieta Delavrancea, fiind fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi sora Cellei Delavrancea, a avut uşor acces la clientela din Capitală. Dincolo de acest privilegiu, însă, ea şi-a constituit un tip de proiecte specifice domeniului sanitar. A lucrat la Eforia Spitalelor Civice şi aşa a ajuns să proiecteze Institutul de Igienă, un mic corp al Spitalului Colentina şi, după război, Spitalul Fundeni. Expoziţia nu se opreşte, însă, foarte mult asupra acestora trei. Nu e o expoziţie monografică şi nu are nicio pretenţie de monografie. Este, aş zice, o expoziţie de istorie culturală. Am luat arhitectura ca vehicul, ca instrument pentru înţelegerea modernităţii, a epocii cuprinse între 1906 şi 1945. Niciunul dintre cei trei arhitecţi nu reprezintă vârful de lance din progresul arhitecturii româneşti al acelei perioade.

Mai mult decât atât, din punct de vedere al istoriei arhitecturii, genul monografic mi se pare depăşit. Are, în mod cert, miza şi punctele lui de interes, dar, fără tematizare şi problematizare, monografia îşi pierde sensul, rămâne rigidă şi artificială.

Monografiile arhitecţilor români sunt aproape inexistente. În România, monografia, ca modă publicistică, pare să nici nu fi început, darămite să fi devenit desuetă. E foarte adevărat. Există totuşi două monografii Marcel Iancu, una Horia Creangă... Arhitecţii Petre Antonescu, Duiliu Marcu, Jean Monda şi Paul Smărăndescu şi-au publicat singuri portofoliile de lucrări. Aceste albume mai pot fi găsite prin anticariate. E o lectură gustată. Eu însămi am dat peste monografia lui Duiliu Marcu într-un anticariat. Costa enorm: 200 de euro. Cine ar fi dispus să plătească această sumă pentru ea?! Şi în Franţa, de exemplu, monografiile erau destul de puţine în urmă cu 35 de ani. Din 1980 încoace, a început să se manifeste un gen de sensibilitate pentru monografii. Poate că or să se publice şi aici. În România, a rămas mult de scris despre istoria arhitecturii şi, într-adevăr, întâi şi întâi ar trebui publicată o lucrare foarte factuală: care să cuprindă date, oameni şi nume de clădiri.

Cei trei arhitecţi au urmaşi care ar putea contribui la alcătuirea acestor monografii? Delavrancea, nu. Smărăndescu are un nepot în Franţa. Iar Doicescu are doi fii în Franţa.

Şi Smărăndescu, şi Delavrancea au proiectat mult în Balcic. De ce? Balcic era staţiunea intelighenţiei româneşti. Pe Litoral, mai întâi a fost la modă Mamaia, boema s-a mutat apoi la Techirghiol, pentru ca, imediat după Primul Război Mondial, Eforie să devină ţinta elitelor cu bani. În acelaşi timp, artiştii şi scriitorii s-au dus la Balcic. Din punctul de vedere al arhitecţilor, Litoralul e foarte atractiv. Aici poţi să faci aproape tot ce vrei: scapi de constrângerile de care te loveşti în oraş, unde regulamentele de urbanism sunt mai severe.

Spuneţi-ne care sunt proiectele la care dumneavoastră vă gândiţi când rostiţi numele celor trei! Când zic Smărăndescu, mă gândesc la două clădiri publice: sediul Asociaţiei Inginerilor din Mine şi Petrol, de pe Bulevardul Magheru, şi la Palatul ziarului "Universul", de pe strada Ion Brezoianu. Primul proiect are o istorie nostimă. În primă fază, la concurs, a ieşit altcineva câştigător, însă, când cei din juriu şi-au dat seama că învingătorul era tânăr, l-au boicotat şi l-au numit, în locul lui, pe Smărăndescu. 

Sediul ziarului "Universul" (foto) mi se pare una dintre cele mai frumoase clădiri ale lui Smărăndescu. A fost construită într-o zonă ingrată, strâmtă, ceea ce o face şi mai interesantă.

Octav Doicescu... Absolut, fără ezitare, Parcul Bordei - care, acum, este aproape distrus. Apoi, căminele de odihnă de la Snagov şi întreg proiectul făcut la Braşov pentru uzina aeronautică, viitoarea uzină Tractorul.

Henrieta Delavrancea... Henrieta Delavrancea e unul dintre subiectele mele preferate. Pentru că e femeie, pentru că a fost o personalitate foarte interesantă şi pentru că, după 1945, s-a lovit de o grămadă de probleme, fiind persecutată.

Sinceră să fiu, nu ştiu cum a făcut, dar, până la urmă, a reuşit să se integreze în breaslă şi după 1945.

Câteva repere Henrieta Delavrancea... Vilele de la mare, de la Balcic, care, în bună parte nu mai există. Apoi, câteva case din Bucureşti, dintre care preferata mea este imobilul Arapu, de pe strada Pictor Barbu Iscovescu. Clădirea aceasta are o mică tuşă românească, combinată cu un mic aer marin... Mi se pare perfectă.

PROIECŢII ALB-NEGRU

Henrieta Delavrancea şi Octav Doicescu, interviuri din arhivă

• Mâine, 21 decembrie, de la ora 16, la Muzeul Ţăranului Român vor fi proiectate mai multe filme din Arhiva Naţională şi din cea a Societăţii Române de Televiziune.
• După imagini care redau prezenţa românească la expoziţia internaţională de la New York(1939) şi cadre care surprind Bucureştiul şi împrejurimile sale din perioada interbelică, vor putea fi văzute două interviuri cu Henrieta Delavrancea şi Octav Doicescu.
• La sfârşitul săptămânii viitoare, la Muzeul Ţăranului Român, se va lansa o carte, publicaţie care, potrivit lui Carmen Popescu, înglobează trei studii de caz referitoare la modernizarea României în perioada 1906-1945. Unul legat de arhitectură, unul legat de artele decorative şi altul legat de artele vizuale.
• Un catalog al expoziţiei va fi disponibil abia din februarie 2011.

Carmen Popescu, comisarul general al expoziţiei, a folosit arhitectura pentru a analiza evoluţia României în primele decenii ale secolului trecut Foto: Vlad Stănescu