La douăzeci de ani după, zilele dintre 13 şi 15 iunie 1990 rămân un punct de inflexiune care nu poate fi ignorat: dincolo de violenţă, dincolo de trauma pe care au indus-o unei întregi generaţii, mineriadele propun celor de astazi o temă de reflecţie asupra modului în care, după decembrie 1989, democraţia românească s-a reinventat.

Ca în atâta ocazii, beneficiul perspectivei ne permite să încadrăm în contextul legitim ceea ce părea a fi un fapt izolat. Un mic exerciţiu cronologic, exerciţiu pe care îl propune şi suplimentul de faţă, probează existenţa unei serii istorice de evenimente ce marchează intervalul dintre decembrie 1989 şi iunie 1990.

Numitorul comun este dat de două dimensiuni: recursul la violenţa extralegală (apelul la mineri), pe de o parte, demonizarea opoziţiei politice şi intelectuale, pe de altă parte. Nimic nu este întâmplător în strategia la care recurg autorităţile identificate cu Frontul Salvării Naţionale. Tiparul terorii muncitoreşti este unul imaginat încă din 29 ianuarie 1990, atunci când devine evident că parcursul democratizării autohtone nu va fi similar cu cel al altor state din spaţiul central european.

Mineriadele nu fac decât să aplice, la o scară vastă şi cu resurse logistice incomparabil mai extinse, un mod de relaţionare cu Adversarul deja stabilit. Opoziţia, de la partidele democratice la manifestanţii din Piaţa Universităţii, întruchipează un Inamic generic cu care nu se poate gândi nici un compromis. El se cere lichidat sau neutralizat.

Din această unghi de abordare, regimul politic care se naşte în lunile de după decembrie 1989 încetează de mai fi unul atipic sau imposibil de analizat categorial. El este excentric doar în măsura în care îl raportăm la ordinea politică democratică pe cale de a se impune în spaţiul abandonat de puterea sovietică.

Însă el nu este mai puţin reprezentativ pentru o tendinţă ce va fi dominantă în anii ce urmează, tendinţă reductibilă, în termenii analizei politice şi constituţionale, la organizarea unui regim hibrid, pseudo-democratic, a cărui ambiţie este de a oferi autoritarismului rezidual al elitelor comuniste un nivel de legitimitate electorală.

Alegerile din 20 mai 1900, marcate de iregularităţi şi excese administrative, sunt temelia pe care se aşează o structură politică ce acceptă opoziţia doar dacă aceasta din urmă este redusă la un rol ceremonial. În esenţă, iar mineriadele o dovedesc dincolo de orice ambiguitate, regimul lui Ion Iliescu aspiră, în acest prim moment, la un monolitism ideologic ce contrazice orice definiţie de tip occidental a democraţiei.

El vizează, prin retorică şi acţiune politică, să controleze societatea şi să domesticească o opoziţie politică pe care o priveşte ca fundamental suspectă şi generatoare de instabilitate. Discursul prezidenţial de elogiere al minerilor este o formă de a celebra stabilitatea şi virtuţile unei clase — si militudinea cu o viziune antede cembristă este vizibilă şi simbolică.

În acest mod, mineriadele închid un cerc care se deschide în 22 decembrie 1989, indicând natura unui regim care utilizează doar parţial instrumentele democraţiei. Hibrid şi autoritar, înclinat către violenţă şi demonizarea opoziţiei, primul regim al lui Ion Iiescu poate fi analizat ca un caz clasic de tranziţie ratată către democraţie.

În iunie 1990, România este în mai aproape, ca ethos şi instituţii, de unele foste republici sovietice de mai târziu decât de spaţiul central european. Pluralismul nu este parte din setul de valori pe care noul partid stat îl îmbrăţişează, în aceste prime luni de postcomunism.

Mineriadele aparţin, aşadar, unui moment istoric precis decupat: ele sunt semnul unei patologii politice ce probează continuitatea cu nivelul mentalitar şi instituţional totalitar. Democraţia constituţională de astăzi este datoare să reviziteze aceste zile tragice din istoria noastră recentă. Moderaţia şi precizia critică acompaniază asumarea unei credinţe în capacitatea libertăţii de a fi energia fondatoare a unei societăţi plurale. Legatul zilelor din iunie 1990 ţine de imperativul neuitării şi de obligaţia de a reafirma, cu obstinaţie, primatul demnităţii umane în faţa oricărei tentaţii tiranice.

Citiţi şi: Asasinarea speranţei: Reflecţii despre mineriade Mineriadele anului 1990, democraţia sub bâte

Remember 1990: un argument Cronologia violenţelor

Mecanismele de manipulare practicate de putere

Reţeta violenţei: ura, frica, minciuna

Piaţa Universităţii - Zona zero a solidarităţii

Horia-Roman Patapievici: Revendicarea esenţială a Pieţei era o ordine bazată pe libertate

Figurile Mineriadei aflate pe baricada guvernamentală

Victime fără vină: Elevi, cofetari, matematicieni

Dezbatere publică: “Mineriadele între violenţa stradală şi rezistenţa civică”

Omul din subterană: un memento cinematografic

Marş cu panseluţe şi dulceaţă, spre casa lui Ion Iliescu

Dezbatere EVZ: „De ce ați ales exilul după Mineriadă