Ascensiunea lui Ion Stănescu, decedat luna aceasta, s-a datorat relației sale cu Nicolae Ceaușescu şi eficienței în ”demascarea dușmanilor de clasă”.

Biroul Executiv Central al Partidului Alianţa Socialistă a anunţat, pe 6 iunie, decesul lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului în perioada 1968 – 1972 şi ministru de Interne între anii 1972 şi 1973.

Ion Stănescu, pe numele său real Silaghi, s-a născut la 23 ianuarie 1929 în comuna Gercheşti, judeţul Dolj, şi era fratele vitreg al lui Leontin Sălăjan, fost ministru comunist al Apărării, membru supleant al Biroului Politic al PMR şi membru al Comitetului Politic Executiv, începând cu 1965.

Comunicatul Biroului Executiv Central al Partidului Alianţa Socialistă din 5 iunie 2010 îl descrie pe Ion Stănescu drept un „om de mare caracter, luptător pentru adevăr şi dreptate, de o cinste şi o corectitudine impecabile”, care „şi-a pus toată viaţa sa în slujba societăţii şi a omului de rând”. De fapt, el a fost numai unul dintre activiştii de partid care au avut un rol activ în instaurarea, consolidarea şi supravieţuirea regimului comunist, acesta deţinând funcţii de conducere pe tot parcursul perioadei comuniste.

Sarcină: „demascarea dușmanului de clasă”

După 23 august 1944, Ion Stănescu s-a înscris în organizaţia de tineret a Partidului Comunist, iar până în 1948, an în care este scos din producţie şi trecut în corpul activiştilor de profesie, a lucrat ca frezor la uzinele „23 August” (Malaxa din perioada interbelică). Asemenea altor lideri comunişti din perioda 1965-1989, ascensiunea sa în cadrul ierarhiei comuniste se datorează relaţiei clientelare faţă de Nicolae Ceauşescu. Ca activist, sarcinile lui erau popularizarea realizărilor regimului comunist şi demascarea „duşmanilor de clasă”.

Printre primele atribuţii ale lui Ion Stănescu s-a numărat şi „mobilizarea tineretului” pentru şantierele de muncă de la Bumbeşti-Livezeni (Lavinia Betea, Interviu cu Ion Stănescu, în Jurnalul Naţional, 7.06.2010). Locul unde au lucrat în condiţii improprii tineri cu origine socială ”suspectă” (ex., fii de chiaburi, de moşieri, etc.). Munca pe „şantierele patriotice” a reprezentat una dintre metodele de coerciţie și reeducare ale partidului comunist în ani cincizeci, dar şi în a doua parte a perioadei comuniste.

A ținut un discurs în fața lui Gheorghiu Dej și Tito

În cursul anului 1949, Ion Stănescu a urmat cursurile de şase luni ale şcolii de activişti ai UTM „Filimon Sârbu”, fiind apoi numit instructor pe lângă Comitetului Central al UTM. În 1951, după ce a absolvit Şcoala militară de ofiţeri politici nr. 2 din Oradea, a fost încadrat ca instructor cu propaganda în Direcţia Generală Politică a MI, structură condusă la acea dată de Alexandru Drăghici.

În 1952, a fost selectat pentru a urma cursurile Şcolii de Ştiinţe Sociale „A. A. Jdanov”, pepiniera de cadre a Partidului Muncitoresc Român. În 1955, a fost numit instructor în cadrul Secţiei Administrative. Acesta din urmă era o structură de partid cu rol de control şi de coordonare a activităţii Ministerului Afacerilor de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Muncii. În Secția Administrativă a avut funcţiile de şef sector MAI şi adjunct al secţiei.

Până la numirea sa ca preşedinte al Consiliului Securităţii Statului (6 mai 1968) a mai deţinut funcţiile de preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Moreni (1958-1964) și de prim-secretar al Comitetului Regional al Partidului Muncitoresc Român Oltenia, 1964-1968 (Membrii CC ai PCR..., p. 545). Ca prim secretar, a ţinut în 1964, în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito, discursul de inaugurare a lucrărilor de la hidrocentrala Porţile de Fier.

Numirea lui în funcţia de preşedinte al Consiliului Securităţii Statului s-a realizat în contextul înlăturării lui Alexandru Drăghici, acesta fiind învinuit pentru abuzurile săvârşite în anii ’50 de regimul comunist. Această numire a avut printre consecinţe scoaterea Securităţii de sub umbrela MAI şi întărirea controlului de partid asupra acestui organism, un control care s-a menţinut până în decembrie 1989. Primul secretar era comandantul suprem al tuturor structurilor de partid şi de stat dintr-un judeţ, inclusiv a celor militare. „Unii activişti de partid şi de stat au suportat diferite privaţiuni, constrângeri fizice”

În 1968, Ion Stănescu a fost şi unul dintre cei care s-a remarcat prin atacuri furibunde la adresa fostului ministru de Interne. În articolul Respectul faţă de lege – caracteristica fundamentală a organelor securităţii statului, publicat în 1968 în Revista Română de Drept, a admis că în prima perioadă a comunismului s-au petrecut o serie de abuzuri în special împotriva unor foşti activişti şi membri de partid, care „şi-au manifestat nemulţumirea faţă de unele stări negative”, fără a fi indicate şi măsurile de reprimare ale opozanţilor regimului comunist.

„Ca urmare a acestui fapt, [arată fostul preşedinte al CSS], au fost luate măsuri arbitrare împotriva unor cetăţeni. Unii activişti de partid şi de stat au suportat diferite privaţiuni, constrângeri fizice şi morale sau au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru faptul că au avut păreri diferite în legătură cu unele măsuri pe linie de partid şi de stat, ori pentru că au comis greşeli în activitatea lor”.

Principalul vinovat de aceste acte „samavolnice, abuzuri şi ilegalităţi” a fost identificat în persoana lui Alexandru Drăghici care a fost sprijinit de „elemente slugarnice, carieriste de care acesta s-a înconjurat”. Referindu-se la ceilalţi angajaţi ai Securităţii, Ion Stănescu considera că „majoritatea ofiţerilor de securitate au înţeles întotdeauna răspunderile sociale şi politice ce le-au revenit, străduindu-se să se situeze la înălţimea lor”.

Unele dintre practicile arbitrare comise de către aceştia, „mai ales în perioada imediat următoare înfiinţării lor [organelor de securitate]”, era atribuită lipsei de experienţă şi „îndrumărilor greşite”, dar „în ansamblu [considera Ion Stănescu] ele au corespuns misiunii pentru care au fost create, aducându-şi contribuţia la apărarea şi dezvoltarea construcţiei socialiste din patria noastră” (Ion Stănescu, Respectul faţă de lege..., pp. 6-7). Asupra rolului avut de Alexandru Drăghici în anii cincizeci, Ion Stănescu va reveni în cărţile publicate după 1989, în colaborare cu un fost general de securitate, Neagu Cosma. În aceste lucrări, Drăghici este prezentat ca unul dintre principalii artizani ai românizării aparatului de securitate şi ai scoaterii a acestui organism comunist de sub tutela sovietică (Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern..., Ed. Paco, Bucureşti, 2001, pp. 177-178). Vigilent cu siguranța statului sovietic

Un document publicat pentru prima oară în 1995 în volumul lui Serafim Saka, Basarabia în Gulag, arată că Ion Stănescu, în perioada în care s-a aflat la conducerea Consiliului Securităţii Statului, era vigilent nu numai în ceea ce privește siguranţa statului comunist român, ci şi cea a statului sovietic. Igor Cașu a descoperit acest document în original, în limba rusă, în arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (fostul KGB).

Documentul va fi editat, însoţit de un studiu introductiv, în revista „Arhiva Moldaviae”. La 30 iunie 1970, Ion Stănescu, considerând că prezintă „interes pentru organele Securităţii Sovietice”, i-a trimis lui Iuri Vladimirovici Andropov, preşedintele Comitetului Securităţii de Stat al Consiliului de Miniştri al URSS, adresa nr. 14/006418. ”Stimate tovarăşe Andropov, pe 12 iunie a.c. la Consiliul de Stat al R.S. România s-a prezentat cetăţeanul sovietic Usatiuc Alexandru, anul naşterii 1915, domiciliat în or. Chişinău, str. Lomonosov, nr. 24, posesorul paşaportului de turist nr. 482230, şi a cerut să fie primit de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pe motiv că vrea să expună o problemă de mare importanţă.

Cu această ocazie sus-numitul a lăsat un plic, adresat Preşedintelui de Stat, în care s-a aflat, dactilografiat la maşina de scris, un material de 6 pagini, vorbind de activitatea unor elemente din Republica S.S. Moldovenească contra Statului Sovietic.

Usatiuc Alexandru n-a primit audienţă.

Socotind că această activitate prezintă interes pentru organele Securităţii Sovietice, vă trimitem plicul cu materialul depus de sus-numitul la Consiliul de Stat al R.S. România. Cu salut tovărăşesc,

Preşedintele Consiliului Securităţii de Stat al Republicii Socialiste România          Ion STĂNESCU” Securitatea, „instrument specializat al partidului”

Securitatea a fost încă de la înfiinţare, 30 august 1948, şi până în decembrie 1989 o structură a statului comunist, numită adesea şi braţul înarmat al partidului, care avea ca „îndatoriri apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior” (Decretul nr. 221/30 august 1948). La rândul lui, Ion Stănescu a definit Securitatea drept „un instrument specializat al partidului” în „lupta împotriva acţiunilor duşmănoase comise de diferite elemente potrivnice orînduirii noastre” şi care acţiona sub „conducerea şi îndrumarea sa permanent [a Partidului Comunist], ceea ce reprezintă chezăşia îndeplinirii cu succes a tuturor atribuţiilor ce le revin” (Ion Stănescu, Respectul faţă de lege..., p. 6).

Acest rol al Securităţii le-a fost reamintit şefilor de direcţii din MI de Nicolae Ceauşescu la şedinţa din 15 martie 1973, convocată în urma destituirii ministrului Ion Stănescu şi a decesului doctorului Abraham Schechter.

În opinia liderului comunist, Securitatea era „un aparat de partid cu o activitate specială”, o „secţie specială a partidului”, în care puteau lucra numai activişti de partid. Spre deosebire de perioada anterioară, în anii ’70-’80 obedienţa populaţiei a fost asigurată, în special, prin gestionarea fricii inoculate în rândul cetăţenilor prin măsurile aplicate în prima decadă a comunismului şi printr-un control total asupra vieţii publice şi private, şi mai puţin prin practicarea unor metode de reprimare directă. Totuşi regimul comunist nu a ezitat să folosească violența în situaţii de contestare extremă (Lupeni – 1977, Motru – 1981, Braşov – 1977, decembrie 1989) sau împotriva unor persoane considerate de risc maxim (doctorul Abraham Schechter şi a inginerului Gheorghe Ursu). Abraham Schechter, medicul familiilor Ceaușescu și Drăghici

Abraham Schechter a fost medic în sectorul special al CC, fiind medicul personal al familiilor Ceauşescu şi Drăghici încă din anii cincizeci. Acesta a rămas doctorul fostului ministru de interne şi după îndepărtarea lui din structurile de conducere ale Partidului Comunist, la Plenara din aprilie 1968. Securitatea, prin direcţia a VIII-a (predecesoarea direcţiei a V-a de pază a demnitarilor din anii ’80) crease o agentură din medicii care răspundeau de sănătatea nomenklaturii comuniste, întocmind dosare pentru fiecare dintre aceştia, inclusiv pentru Nicolae Ceauşescu. Nereuşind să-l racoleze pe doctorul Schechter în reţea, Securitatea a exercitat presiuni pentru a-l schimba. Datorită intervenției directe a Elenei Ceauşescu acestă incercare a eșuat.

Racolarea lui Schechter ar fi reprezentat pentru securitate o sursă de informaţii atât despre familia dictatorului, cât şi despre cea a fostului ministru de interne. Măsurile folosite de securitate pentru recrutarea Schechter au condus în cele din urmă la „sinuciderea” acestuia în dimineaţa zilei de 14 martie 1973. Imediat după acest act, survenit în condiţii cele puţin suspecte – doctorul urma să se recăsătorească în două săptămâni –, Securitatea a lansat mai multe zvonuri. Unul dintre acestea a fost că doctorul s-ar fi sinucis, deoarece intrase într-o stare de depresie după moartea soţiei, care însă decedase cu trei ani înainte.

Un altul a fost că doctorul Schechter l-a diagnosticat pe Ceauşescu ca paranoic, iar „sinuciderea” ar fi fost comandată de liderul comunist şi a reprezentat un act punitiv (Convorbiri cu profesorul Vladimir Tismăneanu). În şedinţele Comitetului Executiv şi ale Colegiului MI din 14 şi respectiv 15 martie 1973, Nicolae Ceauşescu l-a considerat pe ministrul de Interne, Ion Stănescu, drept principalul vinovat de acest deces, reproşându-i că în perioada ministeriatului său ar fi trebuit să acţioneze ca „un activist de partid” şi „nu ca specialist în munca de securitate”.

Liderul comunist a prezentat totodată şi metodele folosite de securitate pentru a-l convinge pe doctorul Abraham Schechter să accepte colaborarea: „S-a făcut totul pentru a se demonstra, sau pentru a se împinge acest om să aibă manifestări duşmănoase. Este o activitate criminală, duşmănoasă, inclusiv folosirea a ceea ce numeşte din totdeauna activităţile provocatoare, de a pune pe altul, medic – informator al securităţii – de a-l provoca la tot felul de discuţii, pentru a putea, după aceea, să arate o serie de lipsuri.”

Nicolae Ceauşescu a precizat că aceste metode „nu pot fi admise în niciun caz” faţă de membrii de partid, ele putând fi folosite numai în cazul compromiterii reprezentanţilor exilului românesc: „Una este dacă noi, în străinătate, vrem să pătrundem undeva sau să pătrundem într-un anumit cerc duşmănos şi recurgem la asemenea acţiuni pentru a-i prinde în mînă – dar este o altă situaţie – şi alta este în relaţiile cu cetăţenii ţării, în relaţiile cu membrii de partid.” (ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, doar 48/1973, ff. 18-19).

Destituirea lui Ion Stănescu din funcţia de ministru de Interne şi îndepărtarea lui din Comitetul Executiv au fost adoptate în şedinţa din 14 martie 1973. Ulterior au fost aduse la cunoştinţa directorilor din cadrul MI, în timpul întrunirilor Colegiului ministerului din 14 şi 15 martie 1973. În locul lui a fost numit ministru Emil Bobu, un alt activist de partid avansat datorită relaţiei clientelare cu Nicolae Ceauşescu. La şedinţa din 14 martie a Comitetului Executiv au mai fost hotărâte: desfiinţarea Direcţiei a VIII-a, destituirea lui Nicolae Pleşiţă din funcţia de director al Direcţia a I-a de informaţii interne din MI şi numirea lui într-o „muncă administrativă, care să nu aibă contingenţă cu munca de securitate, în cadrul aceluiaşi minister”, revizuirea tuturor actelor normative referitoare la activitatea Securităţii, interzicerea „cu desăvârşire” de a mai fi culese informaţii despre membrii CC, constituirea de dosare şi arhivarea acestora la MI.

În aceste şedinţe s-a decis predarea către secretarul general a tuturor informaţiilor despre membrii CC existente în evidenţele Securităţii şi distrugerea acestora. Dosarele de sănătate ale conducerii de partid şi de stat urmau să fie păstrate la Cancelaria CC sau la domiciliul acestora. Măsura desfiinţării direcţiei a VIII-a a fost adoptată deoarece, în opinia lui Nicolae Ceauşescu, exista posibilitatea ca informaţiile colectate să „ajungă în mîna unor servicii secrete”. Totodată, această direcţie era acuzată că se substituise organelor de partid şi că recrutase informatori din rândul membrilor de partid şi a persoanelor care se aflau în „anturajul conducerii de partid, inclusiv al secretarului general”, fără o aprobare prealabilă.

Funcțiile lui Stănescu după înlăturarea de la conducerea Securității

După îndepărtarea sa de la conducerea principalei structuri represive a regimului comunist, Ion Stănescu a deţinut funcţii de conducere pe line de partid şi de stat, până la prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989. A fost şef sector la Gospodăria de Partid a CC al PCR (martie 1973 – martie 1974), secretar al CC al PCR şi şef al Secţiei pentru probleme militare şi de justiţie a CC al PCR, viceprim-ministru al Guvernului (ianuarie 1977 – martie 1978), ministru secretar de stat la Ministerul Construcţiilor Industriale (martie 1978 – martie 1979), ministru secretar de stat la Ministerul Industriei Chimice (martie 1979 – august 1981), şef al Departamentului pentru Construcţii în Străinătate (august 1981 – octombrie 1984), ministrul Turismului şi Sportului (octombrie 1984 – martie 1990), iar între anii 1965 şi1980 a fost deputat în Marea Adunare Naţională (Membrii CC ai PCR..., p. 545).

După 1989 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii şi al Partidului Alianţa Socialistă. Stănescu s-a implicat direct, alături de alți foşti angajaţi ai Securității, în scrierea unei istorii edulcorate a acesteia. Principala ipoteză avansată de către aceştia a fost existenţa a două securităţi. O securitate a anilor cincizeci dominată şi controlată de „elemente alogene” (unguri, evrei, ruşi, etc.), total aservită intereselor sovietice. Aceasta este considerată de către Ion Stănescu şi Neagu Cosma responsabilă de crimele şi abuzurile din prima decadă a comunismului românesc. Abuzurile comise de ofiţerii români sunt atribuite, în special, lipsei de experienţă a acestora şi unor „îndrumări greşite”.

Securitatea din a doua perioadă a comunismului, trecută prin procesul de românizare şi odată cu îndepărtare elementelor compromise, este prezentată drept o instituţie fundamentală a statului cu „atribuţii specifice, care a contribuit la consolidarea Statului Român, la independenţa şi integritatea sa teritorială, la apărarea valorilor fundamentale ale acestui popor milenar” (Neagu Cosma, Ion Stănescu, „Adevăruri” demontate, Ed. Paco, Bucureşti, f. a., p. 5). Cei doi admit că în timpul regimului comunist „au fost şi acţiuni de poliţie politică iar în Capitolele anterioare am demascat cu toată tăria şi fără echivoc, asemenea fapte abominabile, înfierând cum se cuvine pe autorii lor. Cititorul a remarcat că asemenea fapte s-au petrecut cu precădere în faza când Securitatea nu era românească şi nu servea interesele României, ci ale ocupantului sovietic” (Ibidem, p. 170).

În lucrări se constată şi tendinţa de eludare a unor crime, cum ar fi asasinarea lui Noel Bernard în 1981, director al postului de radio „Europa Liberă”, încercările de „lichidare” fizică a vocilor reprezentative ale exilului românesc, atacurile cu colete capcană împotriva acestui post de radio, etc. Măsurile represive din a doua perioadă sunt atribuite exclusiv cuplului dictatorial, fără a indica responsabilii (Ibidem, passim).