Când 125 de milioane de oameni - TVR a avut sâmbătă seara un vârf naţional de 1,6 milioane - se uită la acelaşi lucru, poate că merită discutat serios despre o competiţie uşurică, Eurovision.

Imaginea naţiunilor în lume se construieşte şi aşa, deşi criteriile sunt discutabile. Iar victoria reprezentantei Germaniei la Oslo s-a născut tocmai din frustrarea unei naţiuni că nu le poate seduce pe celelalte, fie şi prin cântece: în 2008, superficialul, dar influentul cotidian popular „Bild” ţipa din toţi rărunchii „De ce nu ne place nimeni?”, după o clasare de toată jena.

Dorinţa de a fi din nou în prim-plan, ca în 1982 prin balada pacifistă înduioşător de simpluţă „Ein bisschen Frieden”, a devenit un scop a cărui atingere a fost tratată cu meticulozitate tipică. Modul în care s-au mobilizat germanii pentru recâ şti garea trofeului e un exemplu de lucru bine făcut.

La capătul unei analize corecte, s-a constatat că există o cheie unică pentru garantarea succesului: reforma. Mai întâi, nemţii au înţeles că votarea în bloc pe considerente geografice, lingvistice ori politice bate şi melodia, şi interpretul. Cum Germania nu putea conta decât, eventual, pe sprijinul Austriei sau al Elveţiei, incomparabil însă cu înfrăţirea din spaţiul ex-sovietic, s-a decis schimbarea sistemului de vot. Fireşte, calitatea de contribuabil major al concursului a facilitat implementarea reformei.

Important este însă că sistemul vechi a fost abandonat, punctajele juriilor încercând să realizeze în premieră un vot ceva mai echilibrat decât când contau numai simpatiile bazate pe orice altceva decât pe aprecierea melodiei. Evident, asta nu i-a împiedicat pe românii de peste Prut să ne dea 12 puncte, dar acest lucru ne deranjează doar când li se întâmplă celorlalţi!

Alt factor decisiv a fost un inedit parteneriat public- privat, contând, în egală măsură, şi avizul industriei muzicale germane: o vedetă ca Lena nu se face, ci se caută. Pentru prima oară, televiziunea publică ARD şi staţia privată ProSieben au organizat un concurs de reală acoperire naţională pentru identificarea unui talent proaspăt. La noi aşa ceva ar fi de neconceput.

Dar imaginaţi-vă doar în treacăt avantajul pe care l-ar avea trimisul TVR la concursul din 2011 dacă el ar fi, să zicem, cel care va triumfa la Pro TV în viitoarea emisiune „Got Talent”. Bucurându-se şi de maşinăria de promovare din Pache Protopopescu! Aşa s-a făcut că liceanca Lena Meyer-Landrut, despre care „Der Spiegel” dezvăluie că acum câteva luni cânta la duş, să fie cunoscută în toată Germania.

Ba, având o piesă à la Lily Allen, şi în afara ţării, cu destul timp înaintea finalei Eurovision. Contează că puştoaica nu cântă la niciun instrument, nu ştie să citească un portativ şi a răspuns şăgalnic „n-am!” când a fost întrebată despre tehnica respiraţiei? Ei, aş! Din pudoare, vocea ei nu poate fi comparată cu a islandezei Hera, nici interpretarea ei cu cea a tulburătoarei Alioşa din Ucraina. Lena nu e nici măcar frumoasă de pică precum armeanca Eva Rivas.

Nu i-au crescut aripi ca artistelor cu nume de operaţie aritmetică din Belarus, fata din Hanovra apărând într-o rochiţă neagră, scurtă şi extrem de simplă. În plus, melodia. Poţi adopta stilul nu-metal ca turcii, să mai crezi în curentul etno precum grecii şi sârbii, să compui cu foarfeca din Sting şi din Abba ca în cazul melodiei daneze, dar e greu de crezut că vei avea succes.

Nemţii au mers la sigur cu o piesă care a fost scrisă acum trei ani, nu pentru Eurovision, având însă contribuţia unei compozitoare de la RedZone Entertainment, care lucrează cu Rihanna şi Britney Spears. Poate că ne uităm prea mult la alţii în loc să-i elogiem pe ai noştri.

Românii au scos un excelent loc trei într-un show pe care ni l-au stricat cu graţie Leonard Miron şi Gianina Corondan (simpatici luaţi unul câte unul, dar catastrofali împreună, suprapunându-şi elucubraţiile de nu se mai auzea nimic!). Ovi şi Paula Seling au fost cât se poate de buni, însă România va puncta şi mai mult în ochii a milioane de telespectatori dacă vom fi un pic nemţi şi vom aborda cu seriozitate şi chestiunile aparent minore.

În paralel, nu ne-ar mai rămâne decât să construim - altfel decât constată Cătălin Tolontan că se face acum cu clientela politică - o sală unde să încapă măcar 15.000 de oameni.