Dedic acest text memoriei lui George Şerban, unul dintre cei care au crezut cu stăruinţă, curaj şi pasiune în necesitatea morală a lustraţiei.

România aşteaptă de douăzeci de ani acest moment de răscruce. Ori, mai exact spus, acea Românie care a respins comunismul drept un sistem menit să distrugă libertăţile civice, să umilească individul, să facă din ateism o antireligie susţinută statal, să anihileze proprietatea privată şi să impună o falsă imagine despre fericirea universală.

Comunismul a prigonit memoria, a surghiunit spiritul liber şi a călcat în picioare valorile. Pretinzând că împlineşte idealul democratic, comunismul a emasculat simţul civic, a suprimat ideea binelui comun. Făgăduinţele utopice erau pentru sclavi, potentaţii trăiau în prezentul opulent al fraudei permanente.

„Partidul interior”, spre a relua sintagma lui Orwell, era preocupat doar de perpetuarea ad infinitum a unei puteri de nimic îngrădite. Una dintre cele mai grave moşteniri ale comunismului este alergia la valori, discursul resentimentar împotriva elitelor intelectuale, dispreţul pentru performanţă, batjocorirea veleitară a alti tudinii spirituale.

Dictatura comunistă s-a întemeiat pe represiune, pe teroare pe frică, pe suspiciune, pe colaboraţionism şi pe la şitate. Împotriva acestor tare, împotriva fărădelegii instituţionalizate s-au ridicat oameni care au refuzat să îngenuncheze. Tot astfel, în tăcere, dar cu demnitate, au fost milioane care nu au devenit nici nomenklaturişti, securişti sau informatori. Regimul comunist din România a fost până la sfârşit unul de tip stalinist.

„Liberalizările” au fost de scurtă durată şi cu efecte minime. Reformele hruşcioviste şi gorbacioviste au fost cu grijă evitate. Tocmai din acest motiv, finalul regimului a fost unul marcat de omor în masă.

România nu a avut parte de o „revoluţie de catifea”. Dictatura şi prăbuşirea ei au fost total necatifelate. Liderii comunişti români şi succesorii lor imediaţi nu au acceptat sub nicio formă negocieri precum cele din ţările Europei Centrale. Opoziţia a fost denigrată, maculată, criminalizată.

În România lui Ceauşescu şi apoi a primului Iliescu (1990-1996), ideea însăşi a împărţirii puterii era de negândit. A confrunta trecutul comunist de o manieră onestă era privit drept un act de subversiune. Obiecţiile unora la Legea Lustraţiei pot fi raţionale acolo unde exponenţii facţiunilor „luminate” din partidul comunist au fost gata să poarte tratative (Polonia, Ungaria). În România însă nomenklatura s-a regrupat de o manieră revan şardă în jurul unei echipe care s-a pretins „revoluţionară”.

Scopurile fundamentale ale regimului Iliescu au fost să împiedice resurecţia memoriei, să conserve privilegiile unei caste parazitare şi să amortizeze până la extincţie dorinţa de schimbări radicale în direcţia unei autentice economii de piaţă şi a funcţionării unui sistem pluralist.

Sub patronajul regimului Iliescu s-a petrecut convertirea nomenklaturii politice în neo-nomenklatura economică. Uitarea a fost practicată drept politica de stat. Din păcate, chiar guvernarea CDR a făcut prea puţin pentru a avansa cauza rupturii cu trecutul totalitar. A trebuit să vină condamnarea dictaturii comuniste în decembrie 2006, a trebuit lupta de nedomolit a unor organizaţii ale societăţii civile între care Asociaţia „21 Decembrie” şi Societatea Timişoara s-au situat mereu pe post de catalizator, pentru ca această aşteptare a României democratice să devină o posibilitate reală.

Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost semnalul care a declanşat lupta pentru eliminarea activiştilor şi securiştilor din viaţa publică. Nu ca damnaţiune eternă, ci ca o minimă expresie a căinţei şi a nevoii de clarificare morală.

Fie şi numai pentru faptul că readuce în vocabularul legitim al Cetăţii noţiunile de ruşine şi de vină, Legea Lustraţiei este necesară. Iliescu nu mai contează electoral. Dar sistemul Iliescu este prezent, continuă să polueze viaţa publică.

Adoptarea Legii Lustraţiei, chiar atât de târziu, dovedeşte că trecutul nu este o altă ţară, că abulia morală nu poate fi eternizată. Experţi ai despicării firului în patru, dialecticieni de ocazie, etern posaci şi căutând pete-n soare, ori pur şi simplu sceptici dezabuzaţi, vor fi unii care vor spune acum că de fapt nici nu contează, că simbolurile sunt fără valoare, monedă calpă, praf în ochi.

Fie-ne permis să mai credem, unii dintre noi, în rolul esenţial al simbolurilor în politică, în istorie. Se încheie acum o etapă în care cinismul a fost transformat în principiu suprem de funcţionare a societăţii. Se despart, în fine, apele.