Adolf Bachmeier s-a născut în România şi a ajuns căpitanul naţionalei de fotbal a Statelor Unite. El face parte din elita fotbalului de dincolo de Ocean.

Adolf Bachmeier este un nume care nu spune nimic microbiştilor din România. Povestea lui este incredibilă. Adolf Bachmeier s-a născut în România, la Caramurat (n.r. - Mihail Kogălniceanu), a plecat în Germania, iar în 1957 a emigrat în Statele Unite ale Americii.

În timp, Bachmeier a devenit căpitanul naţionalei SUA. Performanţele sale l-au ajutat să ajungă în „Hall of Fame”-ul dedicat de americani „soccerului”, unde se află în compania selectă a unor nume de legendă: Pele şi Beckenbauer. Adolf Bachmeier are, astăzi, 73 de ani şi îşi trăieşte bătrâneţile liniştite în orăşelul Niles, aproape de Chicago, în statul Illinois.      

EVZ: Domnule Bachmeier, vă căutăm din România pentru că sunteţi singurul fotbalist născut în ţara noastră care a ajuns căpitanul altei reprezentative. Adolf Bachmeier: Din România? Într-adevăr, m-am născut acolo, dar eu sunt german stabilit în SUA.

Unde v-aţi născut? M-am născut la Caramurat, aproape de Constanţa şi de Marea Neagră. Dar, în 1940, am plecat spre Germania. În Statele Unite am ajuns în 1957.

Ce amintiri mai aveţi din România? Mai ştiţi vreun cuvânt din limba română? Aveam doar 3 ani când am plecat. Eram prea mic atunci ca să-mi mai amintesc ceva. Nu ştiu niciun cuvânt. Nu mai ţin minte detalii din timpul plecării. De ce a emigrat familia dumneavoastră? Nu a fost alegerea noastră să plecăm din România. A fost un ordin al guvernului german ca toţi etnicii nemţi să revină în Reich. Erau vremuri tulburi. A trebuit să facem asta, n-am avut de ales.

Mai aveţi rude sau cunoştinţe în ţara noastră? Nu mai am alte rude acolo. Suntem toţi aici. Nici cunoştinţe sau prieteni. Am avut amici români aici, în America, oameni alături de care am muncit.

Am mai descoperit un Adolf Bachmeier născut, de asemenea, la Caramurat. Vă era rudă sau e doar o simplă coincidenţă de nume? Da, era unchiul meu. El a fost singurul care n-a vrut să plece. A studiat teologia la Roma, a fost monsenior la o biserică catolică din Bucureşti, apoi a ajuns în Germania.

Am citit că a avut ceva probleme şi cu regimul comunist. Nu ştiu ce să vă spun. Nu pot vorbi despre cele trăite de altcineva.

Coechipier cu patru fraţi!

Aţi început fotbalul în Europa sau prima legitimare oficială a fost în America? În Europa am jucat doar la juniori. Când am ajuns în SUA am început să joc la seniori.

Nu v-a atras niciunul dintre sporturile populare din SUA? Se ştie că acolo fotbalul e mult mai puţin popular decât baseballul sau fotbalul american. Primul sport pe care l-am îndrăgit a fost fotbalul. Am crescut jucând fotbal. Niciodată nu m-a atras şi n-am practicat alt sport. Pur şi simplu iubesc «soccerul». Eu consider că este un sport foarte complex care îţi pune la lucru şi mintea, şi toate grupele de muşchi din corp. Aproape toţi europenii jucau fotbal, nu s-au «convertit» la sporturile iubite aici. Erau echipe de polonezi, de ucraineni, de germani.

Care era nivelul fotbalului practicat atunci în SUA, deoarece nici acum nu pare foarte dezvoltat în ciuda infuziei de vedete? Era mai slab decât acum. În acei ani fotbalul era amator, nu profesionist ca acum. Noi, toţi practicanţii acestui sport din acele timpuri, aveam alte meserii. Fotbalul era doar o distracţie. Eu eram lăcătuş. Pentru asta eram plătit, nu pentru fotbal. Eram amatori, dar aveam o plăcere de a juca similară cu aceea a fotbaliştilor plătiţi pentru asta.

Ce aţi simţit când aţi purtat banderola de căpitan de echipă a naţionalei SUA? Am fost mândru. Am venit aici să fiu cetăţean al acestei ţări, să mă lupt pentru această echipă ca orice american. Întotdeauna am încercat să dau tot ce aveam mai bun şi mereu am jucat cu speranţa în inimă.

La nivel de club, aţi jucat la mai multe echipe din Chicago. Chicago Schwaber şi Chicago Kickers erau echipe ale comunităţii germane. Chicago Schwaber a fost mult timp clubul familiei. Jucam împreună cu patru fraţi: Matt, Emmanuel, Beno şi Felix. Iar Otto, fratele cel mai mare, care a murit anul trecut, era managerul echipei. Restul formaţiei era compus din verişorii noştri. Mai târziu a apărut în echipă şi Florian, cel mai mic dintre fraţii mei, care era şi cel mai talentat. În timp ce jucam la Schwaber am fost ales căpitanul naţionalei SUA.

După ce v-aţi încheiat cariera de jucător, aţi mai lucrat în fotbal? Am fost antrenor la copii şi juniori o perioadă. Mi s-a părut foarte interesant să-i învăţ fotbal pe copii, dar am renunţat. Cum credea câte unul că a ajuns la cine ştie ce nivel valoric devenea foarte arogant, nu mai asculta, nu mai avea respect.

Îndrăgostit de „Haghi”

Sunteţi în „Hall of Fame”-ul fotbalului din America, alături de Pele şi Beckenbauer. E un sentiment extraordinar să mă ştiu alături de nume precum Pele şi Beckenbauer. Dar trebuie să fiu corect şi să spun că n-am fost un jucător de mărimea acestora. Ce ştiţi despre fotbalul românesc actual? Nimic. Nici echipe, nici jucători. Sunt departe şi nu m-a interesat.

La Cupa Mondială din 1994 aţi văzut pe viu vreun meci al tricolorilor? Nu. Am fost doar la meciurile de la Chicago. Meciurile României le-am urmărit la televizor. Aveaţi superechipă, în frunte cu „Haghi”. Când mai văd câte un meci al României la televizor, sunt fanul lor.