O dată cu lansarea celui de-al treilea album, artistul dorește să redevină el însuși, renunțând la „fantomița care se certa cu toți la televizor”.

Florin Chilian nu e de fapt Florin Chilian. Acel Florin Chilian pe care toată lumea îl știe de la televizor. Odată cu cel de-al treilea album, „Autistul. Nu-l mai goniți pe Brâncuși”, pe care artistul se pregătește să îl lanseze luna viitoare, Chilian va arăta lumii o altă față a lui, cea pe care puțini oameni o știu, cea adevărată.

De fapt, „cel care lătra, care înjura, care se certa cu toată lumea” a fost doar unul dintre multele personaje pe care artistul spune că și le-a însușit doar pentru a duce la bun sfârșit acest album, „care ar fi trebuit să fie primul din carieră”.

Evenimentul zilei: „Autistul. Nu-l mai goniți pe Brâncuși”, al treilea album după o pauză de patru ani... Florin Chilian: Albumul este motivul pentru care m-am apucat de muzică, este gata de mai bine de 15 ani, ar fi trebuit să fie primul meu album, sunt cântece scrise în ’87, ’88, doar că atunci nu exista contextul de a apărea un astfel de album pe piață. O să fie tare tare ciudat albumul ăsta. Cei mai mulți dintre cei ce l-au auzit până acum au zis că nu îl pot suporta pe de-a întregul, pentru că este prea dens, prea condensat, deși asta nu înseamnă nici o dovadă de virtuozitate. Albumul ăsta are o chestie care o să surprindă pe toată lumea: se cheamă emoție.

Emoția asta nu a existat și în celelalte albume? Ba da, a existat, dar nu la nivelul ăsta, atât de profund și de intim pentru fiecare dintre cei care îl vor ascultă. După terminarea albumului ăstuia, am început să reînvăț să merg pe jos. Locuim într-un spațiu foarte sigur, fiecare dintre noi, ba în mașină, ba în casă, de aici vine și numele albumului „Autistul”, care se traduce prin necomunicarea  cu noi înșine. Recunosc că pe mine albumul ăsta m-a dezechilibrat profund emoțional, motiv pentru care am făcut și foarte multe tâmpenii în ultima vreme și îmi cer iertare tutror celor față de care am greșit.

Cum ar fi? Multă lume, în general prieteni, dar și față de necunoscuți am greșit. Albumul m-a luat emoțional de la stânga la dreapta și m-a dat cu capul de toți pereții, acum încerc să mă reașez în limitele mele. Piesa a doua este „Ai grijă de tine”, iar penultima este „Ai grijă de ea”, iar „Ea” se referă la viața ta, deci tot de tine trebuie să ai grijă, care ar trebui să închidă tot albumul.

Există vreo piesă pe noul album care poate să atingă succesul melodiei „Zece”? Piesa „Zece” e un rebus, pentru că a ieșit perfect adevărat, adică fiecare strofă e încriptată și, ca să înțelegi sensul versurilor, trebuie să știi răspunsul ghicitorii. Este o piesă pe albumul ăsta care se cheamă „De-ai putea”, cred că are 18 ani de când am scris-o și are un text superb, numai că orchestrația am dus-o ușor înspre un simfonic. De fapt, albumul ăsta nici nu ar trebui să existe acum, aici. E tare ciudat. „De-ai putea să auzi vreodată tot ce nu pot să își spun când vorbesc”, ca text probabil că se va ridica la nivelul piesei „Zece”, dar ca muzică...cred că vor avea toți un șoc pentru că ne-am învățat să asimilăm muzica cum ne convine. Nu avem timp, nici nu ne mai permitem să stăm să ascultăm muzică. Și de aici pornește ideea albumului, pentru că autismul în esență înseamnă lipsa comunicării, noi între noi nu comunicăm, vorbim, urlăm, lătrăm, dar de comunicat nu o mai facem.

Toate piesele sunt întocmai așa cum le-ai compus acum 20 de ani? Modificările de orchestrație se resimt în tonuri, în modalitățile de abordare. Nu există piese compuse acum, toate sunt din perioada de dinainte de ’89, cu excepția unei singure piese „Uvertura”, e o melodie scrisă în 1996, când îmi cumpărasem eu pian. Atunci am scris piesa asta, eu neștiind să scriu la pian. Și asta nu a ținut de vanitate, ci de o decizie luată de foarte multă vreme, aceea de a reuși în viață, nu cu orice preț, nu cu orice chip, nu cu orice risc, nu cu maximum de educație pentru că eu nu cred în educație muzicală. Ăștia nu te învață decât să functionezi perfect într-o lume perfect și profund anormală. Iar eu am vrut să văd dacă poți să reușești în viață cu propriile tale eforturi de a deveni tu însuți.

E complicat... Da, o să dau jos toate măștile. Tot ce s-a întâmplat de la momentul deciziei de a face albumul ăsta a fost ca să creez contextul social pentru ca acest album să existe, adică trebuia să cresc un brand și, deși le-am spus tuturor ce fac, nimeni nu m-a crezut. Eu am inventat o fantomiță care latră la toată lumea și spre care latră toată lumea. Chestia e că nu are nimic de-a face cu mine. Eu trebuia să ajung la un nivel de notorietate suficient de mare ca să pot să pun albumul ăsta pe piață...

Adică tot ce a însemnat până acum Florin Chilian nu a fost decât o strategie? Sunt fiecare dintre tipologiile în pielea cărora am intrat. Alegem să trăim spre lume cu una dintre multele fațete: suntem artiști să zicem, rokeri, jurnaliști, mecanici auto ori doctori. De cele mai multe ori ne trezim foarte târziu și privim în urmă și ne dăm seama că de fapt nu am făcut nimic care să fi contat cu adevărat pentru noi înșine, asta dintr-un motiv care ne privește, pentru că ne-am ascuns în diversele nimicuri ale zilei, în firimiturile zilei. Eu chiar am trăit la propriu fiecare tip de personalitate umană, am avut și condițiile, că asta a fost viața. Acum, însă, e momentul să renunț, iar fantomița aia pe care am construit-o, și-a făcut treaba și acum vreau să devoalez totul. Am încercat să intru decent în muzică, nu s-a putut.

Și i-ai făcut pe toți să te urască doar ca să scoți albumul ăsta... Îmi e foarte ușor să potențez ura socialului către mine, iar tot ce am făcut în toți anii ăștia pentru a pregăti „Autistul” a fost asta: i-am făcut pe toți să mă deteste. Și răspunsul e foarte simplu: nu am alte raporturi cu socialul decât muzica și ghici ce se întâmplă când vor să mă pedepsească cumva? Trebuie să se raporteze la muzica mea, singura legătură pe care o am cu ei. Cu albumul ăsta vor avea o surpriză atât de mare că vor porni atât de înverșunați împotriva mea, cu toată ura aia pe care am avut eu grijă să o cresc măcar în ultimii ani. Atunci s-ar putea să se trezească descoperiți în fața unor trăiri cu care nu sunt obișnuiți: se numesc emoții. Pentru că de fapt, toată ura aia a lor le va arăta un personaj foarte diferit de ăla pe care îl cunoșteau și nu e vorba de mine, e vorba de ei înșiși.

Tu ai reușit în viață? Dacă am reușit să aduc albumul ăsta aici, în lumea asta reală, și l-am scos din căpățâna mea, pentru că eu tebuie să țin piesele minte, neștiind muzică, nu știu să le scriu, atunci da, cred că am reușit cel mai important lucru. S-ar putea să ți se pară plictisitor pentru că, după cum vezi, nu mârâi, nu înjur, ți-am zis că vreau să dau jos din măști și las fumul la o parte – toată nebunia care se întâmplă acum este rezultatul unei decizii pe care am luat-o când eram eu foarte mic, elev în clasa a XI-a. Am avut atunci un tip de răzvrătire foarte mișto, care e prezentă la vârsta aia și care, spre norocul meu, mi-a rămas până acum. Atunci am decis să văd de ce se eșuează cu adevărat în lumea reală, am luat fiecare tipologie umană, am refuzat orice formă de încadrare socială, cum ar fi: trebuie să ai o diplomă, să fii la casa, toate tâmpeniile alea. De fapt, discul ăsta este motivul pentru care nu am carte de muncă. Mi-am dat seama că instinctele astea de a-ți pierde toată viața până la 65 de ani cu promisiunea de a trăi cu adevărat, tu cu tine, după 60 de ani, mi se pare cea mai mare piedică, mai ales în a fi artist, dar și în a fi om. Mi-am propus de atunci să trăiesc fiecare tipologie umană: curvă, sfânt, înger, demon, prinț, cerșetor, pe toate le-am făcut, dar am trăit de-a dreptul.

Și care personaj ți-a plăcut cel mai mult? M-am regăsit în fiecare dintre ele și așa mi-am dat seama că suntem toate astea. De astea spuneam că ala care latră și se ceartă pe la televizor, e o altă fațetă a mea... sunt și ăla. Acum e cazul să renunț la a construi socialul pentru a apărea albumul ăsta, eu a trebuit să construiesc un brand din nimic, pentru că eu nu am avut o casă de discuri în spate, ori foarte mulți bani ca să investesc în publicitate, în imagine. Am făcut totul din căpățână, din vorbe, dintr-un gest, având în spate, bineînțeles, muzica, ca ultim refugiu. Adică puteai să spui orice despre mine, dar nu că nu cânt. Puteai să spui că cânt prost, fals, că am vocea subțire, dar de cântat cânt. Iar suma tuturor lucrurilor ăstora pe care nu le fac bine cred că a dat produsul pe care îl știți voi: Florin Chilian.

Nu te-a dat peste cap tot experimentul ăsta? Chiar m-a dat peste cap și le-am și cerut iertare tuturor celor cărora le-am greșit, dar nu puteam să spun ce se întâmplă, comunicarea la nivelul ăsta era blocată, doar că ce m-a așezat din nou pe picioare a fost muzica în sine, adică motivul pentru care făceam toate lucrurile alea. A trebuit să stau foarte mult ancorat într-o zonă din asta pentru a construi personajul și m-am depărtat puțin de lucrurile firești. Ăsta care sunt acum nu îl știe multă lume. Era să o iau razna de multe ori pe drumul ăsta.

A meritat să faci asta? Din punctul meu de vedere da, am o minte destul de ciudată și cred că ține și de orgoliu... nu mi-am ales chiar cel mai ușor lucru, aș fi putut deveni orice altceva, dar am refuzat. Nu vreau să ajung un mort viu, așa cum suntem cei mai mulți dintre noi, foarte departe de idealuri, de visele noastre, de aspirații, niște măgăruși care cară o piatră de moară de când se nasc și până mor.

În condițiile în care oamenii ăștia sunt așa, cum crezi că vor înțelege ei piesele de pe noul album? Va fi un șoc emoțional. Nu știu cât le vor înțelege, dar cred că le vor resimți, pentru că albumul ăsta e făcut să te desfacă așa, ca pe o banană, până la măduvă și îți amintește de tot la ce ai renunțat. Îți pune în față evidența faptului că nu ești singurul care știe secretele alea pe care altfel nu le vorbești cu iubitul tău sau cu părinții, fiecare dintre noi avem zona aia, albumul ăsta te descompune la nivel celular, vorbindu-ți despre lucruri atât de personale că te și sperie la un moment dat. Nu-i așa că am avut succes până acum cu muzica mea? S-ar putea să am dreptate și cu albumul ăsta. Albumul ăsta nu este pentru toată lumea.

Și nu ți-e frică de chestia asta? Ba da, dar eu sunt genul de om care își asumă riscuri. Acum încerc să reintru în marginile mele, să reînvăț să merg, să îmi reamintesc de ce și cum, e suficient că am ajuns acolo unde voiam, acum trebuie să mă repun pe picioarele mele și deja de aici e un alt drum. Nu mai spun de faptul că mai sunt două albume gata: „Plânslurâsul și surâsul” și „Raiuri de iad”, primul album pe care l-am scris fără excepție despre viața altcuiva, plus alte 100 de piese scrise neintegrate în niciun fel de proiect.