Povestea ceasului românesc ne întoarce în Lipscaniul de la început de secol XX, face halte importante în anii dintâi şi din urmă ai comunismului şi îşi consumă ultimele file în capitalism. O perioadă în care a rămas în urmă, iar nimeni nu s-a mai ostenit să îl întoarcă. Este o industrie care a încetat să meargă "ceas" de 20 de ani şi care a murit oficial de zece.

"Mai vin oameni cu pendule româneşti. Au trecute pe carcasă şi mecanism numele atelierului în care au fost făcute. Aveam una pe aici, parcă scria Smârdan 18", spune maestrul Radu Dumitru, unul dintre cei mai cunoscuţi ceasornicari din Bucureşti.

La început de secol XX şi în perioada interbelică, pe străzile Lipscani şi Smârdan, din centrul Bucureştiului, existau ateliere meşteşugăreşti. Unele băteau pielea, altele cuie în scânduri, iar în altele bătea ceasul. Radu Dumitru spune că, pe lângă reparaţii sau recondiţionări, aici chiar se făceau ceasuri. Dar familia Dumitru - fiul a moştenit meseria de la tată - a văzut cum ceasurile, pălăriile şi cizmele dezlipite au dispărut încet-încet de pe Lipscani. Acum, la numărul 18 de pe strada Smârdan, într-o clădire veche, dar renovată, se coc afaceri mai profitabile decât orologeria. E un birou notarial.

Istoria ceasului din Gară

"Erau şi acele ceasuri CFR, de pe la 1900", îşi aminteşte maestrul. Într-adevăr, pe vremuri, unii angajaţi ai CFR primeau ceasuri de masă cu sonerie şi ceasuri de buzunar cu lănţişor, să nu întârzie la muncă. Era un soi de distincţie îmbinată cu latura practică a ceasului. Le primeau cei mai buni dintre cantonieri şi impegaţi, după cum îşi amintesc oamenii cu vechime în CFR.

O altă poveste interesantă este cea a ceasului din turnul Gării de Nord. Înainte, oamenii îşi potriveau ceasurile după ceasul din gară. Cei mai în vârstă o fac şi astăzi. Iar toate ceasurile din gările bucureştene arătau aceeaşi oră, fie că te aflai la Bucureşti Nord sau la Filaret, Triaj, Băneasa, Obor, Basarab sau Triaj. Justificarea e simplă. Toate ceasurile au fost şi sunt sincronizate de acelaşi ceas-mamă. Primul ceas mamă dateză din 1933, dar, în 1991, o mamă de împrumut a adoptat cele 180 de ceasuri-pui din gări. Noul ceas-mamă este ajutat să funcţioneze de două centrale electronice produse de SPIACT Braşov.

Jurnalul Feroviar scrie că, acum, ceasul-mamă din '33, produs de nemţii de la Siemens-Halske, se odihneşte la Muzeul CFR, de pe Calea Griviţei.

ARADORA - Victoria de la Arad

De ceasul de mână produs în România nu s-a auzit până spre sfârşitul anilor '70. Dar, prin 1954, la Arad, avea loc un eveniment foarte important pentru orologeria românească. Ceasornicarii independenţi din perioada interbelică - "cu scule cu tot, de voie sau nevoie", după cum povesteşte cineva pe forumul ceasornicar.ro - erau duşi să lucreze la Cooperativa Precizia, cu misiunea de a produce ceasuri mecanice deşteptătoare şi de perete.

S-a muncit "patriotic", vorba regimului, iar primul ceas produs aici avea să fie omologat în 1956. Mulţi socotesc momentul drept cel de naştere al ceasului românesc. Într-un fel, sunt îndreptăţiţi. Era primul ceas construit de la A la Z de români, cu piese gândite de ingineri români, cu înfăţişare gândită în atelierele din Arad, nu împrumutată din marile ateliere ale lumii. Se muncea la mână şi se produceau maximum 100 de ceasuri pe lună.

La început, au fost 10-11 ceasornicari. Văzând că afacerea este promiţătoare, s-au cumpărat utilaje şi, imediat, s-a mărit producţia. În 1961, se înfiinţa "Fabrica de Ceasuri Victoria Arad", desprinsă total de Precizia. În 1976, a fost adusă o bandă de producţie din Elveţia. La Arad, în fiecare zi se făceau cam 1.000 de ceasuri, iar fabrica a ajuns loc de muncă pentru 1.000 de persoane. Aşa s-a născut o şcoală de ceasornicari şi o şcoală propriu-zisă. "Era o şcoală de meserii, profesională. În fiecare an, de aici ieşeau 100 de oameni foarte talentaţi. Acum nu mai e", îşi aminteşte Radu Dumitru.

Tot dânsul ştie că, la un moment dat, ceasurile de la Victoria au devenit cam proaste. Radu Dumitru a primit câteva la reparat şi poate spune că erau cel mult "aşa şi aşa". Victoria renunţa la calitate prin anii '80, de dragul de a trimite la Bucureşti rapoarte în care să anunţe producţia mare, cu cheltuieli reduse. S-a renunţat la rubine, la mecanismul iniţial şi chiar la mulţi dintre ceasornicarii de meserie. "Stai, cred că avem unul pe aici", spune maestrul Dumitru, căutând cu privirea un ceas de la Victoria printr-o cameră din spatele atelierului. "Nu îl mai văd. Îl ţineam pentru un şurub, o piesă. Cred că l-am aruncat".

Ceasul de şah, măruntul supravieţuitor

Ceasurile Aradora "nu se mai produc de 2-3 ani", ne spune proprietarul de acum al privatizatei Victoria, Marcel Măinescu. "Comenzi ar fi fost, nu e vorba, aveam clienţi din Germania, Danemarca, Belgia, SUA, chiar şi Ucraina şi Rusia. Dar nu se rentează să modernizezi o linie de montaj, nu puteam suporta o investiţie de un milion, un milion şi ceva de euro", spune dânsul.

La Arad, ceasul nu a murit însă cu totul. La comandă, rareori, încă se mai produc ceasuri pentru şah. Probabil, aceste instrumente care măsoară timpul partidelor şi se opresc la cererea jucătorilor au rămas singurele ceasuri româneşti. Îl întrebăm pe domnul Măinescu dacă se vor mai produce ceasuri mecanice la Arad, ca pe vremuri. "Nu, nu cred. Sunt tânăr, înainte de '89 eram mic, dar ştiu că pe atunci produsul era subvenţionat, pentru că mergea la export. Acum, sunt afaceri mai rentabile".

Pe site-ul fabricii, ceasurile sunt încă trecute primele la lista de produse, chiar dacă nu mai sunt. Au fost primele obiecte produse aici şi sunt primele în memoria omului. Dacă le spui unor oameni mai în vârstă de Victoria Arad, cei mai mulţi îţi vor răspunde cu o frază în care îşi face loc cuvântul "ceas", chiar dacă acum fabrica face bani din accesorii de mobilier, mase plastice sau contoare.

Povestea unei mărci-simbol: OREX

După cum spuneam mai sus, România nu a produs ceasuri de mână până în 1978. În acel an, la 26 decembrie, a doua zi de Crăciun, Nicolae Ceauşescu făcea o vizită la Întreprinderea Mecanică Fină Bucureşti. Şi cum puţine lucruri sunt mai fine decât un ceas de mână, atunci s-a hotărât că România trebuie să producă şi astfel de accesorii. Primele 50.000 de ceasuri au fost livrate în 1985, în '86 s-au produs de patru ori mai multe, iar pentru 1990, planul era de un milion de ceasuri. Plan a rămas. Doar la Arad a fost îndeplinită norma de un milion de ceasuri pe an, în 1989.

"Ceasurile Orex?" - îşi ia timp pentru a-şi aminti Radu Dumitru - "Au fost bine făcute. Nu am primit multe la reparat, iar de cele care au trecut pe la atelierul meu pot spune că sunt mai bine făcute decât multe de astăzi, nu erau lucrate în batjocură". Ceasornicarul îşi aminteşte că "nu erau prea reuşite carcasele. Dacă făceau carcase din inox, dăinuiau mai mult".

De fapt, la început, carcasele au fost din inox. Primele ceasuri, vândute sub marca Optimef, au fost produse după ce la Bucureşti a ajuns o linie completă de fabricaţie din SUA şi carcase din inox elveţiene, se explică pe un forum al ceasornicarilor. Dar ceasul produs din atâtea piese de import (şi telescoapele erau elveţiene, cadranul era şi el străin) costa prea mult. Aşa că s-a trecut la carcase din alamă, cromate.

Marca Orex (numele vine de la ORa EXactă) s-a comercializat după 1979. Cele mai multe dintre piese erau româneşti, dar calibrul (piesă esenţială a mecanismului) a fost importat. Mai întîi din China, apoi din RDG, apoi din Rusia. Ultimul s-a dovedit a fi şi cel mai bun. Un articol din Scînteia, datat 6 decembrie 1979, aminteşte de primele ceasuri de mână româneşti. "Trecînd prin halele de strungărie sau calibre, prin atelierele de montaj sau orologie, în mod involuntar eşti îndemnat să îi compari pe oamenii muncii de la Întreprinderea de mecanică fină - Bucureşti cu nişte adevăraţi bijutieri. Un argument este şi acela că, numai cu cîteva zile înainte de Congresul al XII-lea al partidului, pe banda de montaj au ieşit primele ceasuri electronice de mînă fabricate în ţara noastră", scrie, în stilul gazetăresc al vremii şi locului, Ion Teodor.

Titlul: "O realizare de seamă a mecanicii noastre fine: "ORA EXACTĂ", indicată de ceasornicele electronice româneşti".

Un zvon. Nimic mai mult

Una peste alta, cu bune şi rele, "OREX a fost o mândrie naţională", crede Radu Dumitru. "Cam ca primele Dacii, din anii 60, produse după Renault". Acum, la Mecanică Fină Bucureşti, la capătul firului nu mai sunt oamenii partidului, ci ai lui Sergio Mollo, administratorul de după privatizarea companiei. OREX-uri nu se mai produc din 1998-2000. Răspunde o secretară: "Mecanică fină Bucureşti..." şi te lasă să spui ce vrei. Când îţi dă legătura spre biroul domnului Mollo, se aude o melodie care seamănă enorm cu cea a unui ceas pe care îl poţi vedea (şi auzi) la muzeul de profil din Ploieşti. Atât de mult seamănă, încât te face să crezi că italianul îţi va spune că, mâine, va reîncepe producţia de ceasuri româneşti. Dar nu răspunde, apelul se întoarce la secretară. O întrebăm pe ea. "Nu se mai fac, e decizia oricărui patron, atunci când preia o companie". "Era un zvon, acum câţiva ani - îi spunem - că Mecanică Fină va face din nou ceasuri". "Aţi spus bine - răspunde ea - un zvon, nimic mai mult".