În Occident, există de ani buni firme de „book-packaging”, care angajează scriitori pe baza unei idei şi vând volumele gata „împachetate” editurilor.

Industria de carte din Occident are, de ani buni, o ramură destul de puţin cunoscută chiar şi pentru scriitorii din Vest. Este vorba despre „packagers”, o nişă între editori şi scriitori, un fel de fabricanţi de volume care livrează cărţi gata făcute şi angajează autori la normă.   „E doar o rotiţă din angrenaj”

„Producătorii de cărţi, cunoscuţi şi ca packagers (n.r. - cei care împachetează), sunt la fel ca producătorii din film şi televiziune: în loc de show-uri, produc cărţi pentru edituri, corporaţii, organizaţii nonprofit şi altele. Se ocupă de toată munca de creaţie şi producţie pe care o fac agenţii şi editurile, cu excepţia marketingului, vânzărilor şi distribuţiei”, îşi descrie activitatea asociaţia din Statele Unite care îi reuneşte, American Book Producer s Association.

În Marea Britanie există peste 40 de astfel de firme, iar în SUA şi Canada, câteva sute. „E un lucru deja uzual, şi marele avantaj e că e mai ieftin să comanzi o carte care să-ţi vină gata făcută, decât să faci tu una. De exemplu, are cineva ideea să facă o carte despre fauna polară sau despre pietrele preţioase din Africa. Şi atunci îşi caută autori, îşi caută imagini, sună la edituri să-şi găsească una şi apoi o livrează gata făcută, la pachet. E doar o rotiţă din marele angrenaj”, explică Simona Kessler, managerul companiei Simona Kessler International Copyright Agency, care reprezintă în România peste 200 de agenţii literare şi edituri străine.   Găsesc ideea, negociază contractul, caută autori

Un volum ia naştere după următorul tipar: producătorilor le vine o idee, pe care o trimit editurilor. Negociază apoi un contract şi prospectează terenul în căutarea unor scriitori, cercetători, istorici, diverşi specialişti, în funcţi e de subiect. Consultându-se permanent cu producătorii - care adaugă, taie sau schimbă paragrafe, capitole, în consecinţă, decid forma finală - autorii duc la bun sfârşit cartea.

„În general, e vorba despre cărţi ilustrate, albume, cărţi pentru copii, care necesită mai mult timp”, adaugă Kessler. Artă, medicină, bucătărie, istorie, grădinărit, sport, self-help, educaţie, turism şi, uneori, ficţiune - se poate produce eficient orice.

Preţuri mari pentru România

 În România, albumele şi cărţile pentru copii sunt, în marea lor majoritate, traduse. Plus că tarifele lor ar intimida orice editură autohtonă. „Ei lucrează la preţuri mult prea mari pentru noi şi nici nu ştiu dacă se apucă să facă o cercetare pe Munţii Apuseni, de exemplu, pentru un album, la un preţ acceptabil pentru o editură românească. E mai simplu pentru editori să angajeze ei un fotograf şi doi-trei cercetători care să facă o carte”, declară Simona Kessler.

„Eşti sclav la doi stăpâni”, remarcă un autor american care a lucrat cu packagers, Ben Vincent, pe site-ul propriu. „E posibil să finalizez manuscrisul cu producătorul doar ca să aflu că voi avea la fel de multe de schimbat la cererea editorului”, subliniază el unul dintre dezavantaje.   În acest proces de fabricaţie care are ca finalitate profitul, autorul pare cea mai mică rotiţă. În multe cazuri, numele trecut în dreptul autorilor e un pseudonim pentru un colectiv. Alteori, scriitorii care au cărţile proprii pe piaţă le semnează pe cele „la comandă” tot cu pseudonime - sunt „scriitorii-fantomă”, cum i-au botezat cei din branşă. Autorii sunt fie plătiţi cu o sumă fixă, de obicei minoră, fie primesc bani în avans şi, prin contract, un mic procent din drepturi de autor.

A scrie pentru astfel de firme e, pentru mulţi, un job rezonabil. Una dintre cele mai mari companii de acest gen din lume este Alloy Entertainment, specializată pe piaţa de literatură pentru copii şi adolescenţi. Printre altele, Alloy a produs seriile „Jurnalele vampirilor” (tradusă la Corint) şi „The Gossip Girl” (Nemira), care au ajuns în topul bestsellerurilor „New York Times”. În 2005, 17 dintre titlurile produse de Alloy pentru alte edituri se găseau în acest clasament.

Scandal de plagiat Acum patru ani, Alloy Entertainment a fost protagonista unui scandal care a scos la lumină câteva dintre scăpările sistemului. Una dintre cărţile livrate de companie unei edituri, „How Opal Mehta Got Kissed, Got Wild, and Got a Life”, de Kaavya Viswanathan, a fost acuzată de plagiat. Paragrafe întregi din alte două cărţi, „Sloppy Firsts” şi „Second Helpings”, de Megan McCafferty, se regăseau în ea.

Autoarea şi-a asumat vina, însă o serie de declaraţii confuze au scos la iveală felul în care au fost fabricate cărţile pe care fanii lor le considerau opera unui autor: muncă la comun, cu un ochi la tot ce prinde pe piaţă: vampiri, „Harry Potter”, „Amurg”, ghidurile despre „cum să... în 5 paşi” şi „ce vor...”.

Licitaţii pentru poveşti

Tot neobişnuite pentru România sunt, încă, licitaţiile de cărţi. Comenzile producătorilor sunt trimise mai multor scriitori şi agenţi literari şi, în funcţie de câteva condiţii, este ales unul anume. Există şi circuitul invers, cel în care scriitorii îşi licitează volumul la edituri. Trimit (singuri sau prin agent) o scrisoare cu rezumatul poveştii, eventual sumarul sau anumite pagini - dacă manuscrisul e aproape gata - în vederea publicării.

Editura la care a mai publicat are dreptul la prima ofertă. „Sunt cazuri în care autorul, dacă nu e mulţumit de editura lui sau nu a obţinut un preţ bun, să-i spună agentului «Dă-l la licitaţie »”, explică Simona Kessler. „Editura îşi face calculul pornind de la importanţa autorului şi câte exemplare ar putea vinde. Tot în funcţie de asta, autorul primeşte 7%, 8%, 9% sau 10% din vânzări.

De pildă, lui Alan Greenspan i-au dat 8 milioane de dolari numai în baza ideii că va scrie o carte”, adaugă Kessler. „Autorii români de obicei vin cu manuscrisele gata sau aproape gata şi le dau editurilor. Dar şi la noi există autori «de casă»: Cărtărescu la Humanitas sau tinerii prozatori la Polirom”.