Alegerile parlamentare, care au avut loc în Rusia duminica trecută, atrag odată în plus atenţia, celor interesaţi, asupra evoluţiilor specifice, atipice, contradictorii pe care sistemul politic din această ţară le cunoaşte.
Cei mai mulţi dintre privitori încearcă să identifice elementele de progres, stagnere sau chiar regres pe care Rusia le înregistrează în raport cu aşa numitele standarde democratice europene. Existenţa sau inexistenţa unor abateri de la regulile democratice generale, eventualitatea unor abuzuri înregistrate în desfăşurarea procesului electoral, limitarea posibilă a dreptului la libera exprimare şi controlul exercitat de către unele organisme ale statului asupra presei, raporturile dintre preşedinte şi primul ministru şi felul în care acestea sunt conforme sau nu cu prevederile constituţionale, toate acestea sunt atent monitorizate şi discutate în mediile occidentale. Rusia este, deci, pe de o parte un important partener al Occidentului în jocul global, un partener fără de care, de pildă, Alianţa Atlanticului de Nord nu poate lua unele decizii semnificative, iar pe de altă parte tot Rusia reprezintă de multe ori pentru Occident o ţară care cu greu încearcă să se apropie de adolscenţa democraţiei. Sunt câteva lucruri care trebuie în mod clar precizate şi fără de care orice tentativă de înţelegere a evoluţiilor din societatea rusă, a dezvoltărilor pe care instituţiile statului le suportă în această ţară este imposibilă. Rusia nu are nicio experienţă istorică democratică anterioară anului 1991.
Statul rus a fost întotdeauna conceput ca o realitate autocratică, fie că este vorba despre autocraţia ţărilor, despre dictatura lui Iosif Isarionovici Stalin sau despre soluţia gerontocratică a lui Leonid Brejnev. Orice tentativă de modernizare, pe care statul şi societatea rusă le-au suportat, a fost impusă prin forţă, ca rezultat a unei decizii autocratice. Cazul cel mai cunoscut este cel al reformelor lui Petru cel Mare şi a felului în care acesta a reuşit să reorganizeze întreaga societate prin forţa autorităţii sale. În 1991, societatea rusă se găsea la capătul unei experienţe autocratice multiseculare şi a unei îndoctrinări bolşevice care durase mai bine de 80 de ani. Ideile reformiste, democratice şi europene, pe care o elită culturală şi politica le susţinea în Rusia anilor ,90, nu aveau deci suportul tradiţional al unei majorităţi consistente a poporului rus. Boris Elţân şi apropiaţi săi au încercat să aducă Rusiei instituţii şi aparenţe occidentale, fără a izbuti întotdeauna. De fapt eşecul regimului al cărui promotor era preşedintele Elţân s-a datorat enormelor probleme economice şi sociale pe care Federaţia Rusă le-a avut în acei ani. Vladimir Putin, cu mult mai pragmatic şi mai eficient, eliminându-i din jocul politic pe magnaţii de care Elţân se înconjurase şi aducând în prim-planul vieţii publice personaje aplicate, unele dintre ele cu o istorie personală legată de partidul comunist şi mai ales de KGB, a reuşit să stabilizeze economic Rusia şi în foarte multe cazuri să redea speranţa ruşilor.
Această Rusie nu şi-a pierdut însă vocaţia ei imperială, iar pentru cetăţeanul de rând amintirea succesivelor perioade de mare grandoare pe care ţara sa le-a avut reprezintă un permanent element în jurul căruia diversele forme de propagandă pot construi. Nu trebuie, deci, să ne mire nici rocadele succesive preşedinteprim ministru, nici autoritatea ciudată pe care Vladimir Putin a avut-o în raport cu mai tânărul Medvedev în timpul mandatului său de premier, nici inexistenţa de fapt, în Rusia de astăzi, a unui important partid pro-occidental.
Toate acestea pleacă din structura intimă, profundă a societăţii ruseşti, dintr-o tradiţie politică şi culturală pe care occidentalii ar face bine să o privească cu mai mare atenţie, atâta vreme cât Rusia este o ţară mare cu un potenţial uman şi resurse naturale impresionante.
Recomandările noastre
