Acum 15 ani, Andrei Strătilă îşi pierdea vederea în urma unui accident. A fost operat de 15 ori şi urăşte să-i spună cineva "că o să fie bine". Îi place muzica şi e toboşar.

Era 4 octombrie, 1996, undeva pe la amiază, în Chişinău, oraşul din care vine Andrei Strătilă, când o maşină l-a luat în viteză pe capotă şi l-a tras dincolo de sticla fărâmiţată a parbrizului. Andrei se plimba cu bicicleta, cobora un deal care se termina într-o curbă abruptă, când autoturismul i-a ieşit în cale. Ultima imagine pe care o are despre lume este drumul prăfuit, soarele de octombrie şi un măr pe partea stângă, sub care era aşezat un covor de fructe. Şi-atât. Tatăl lui a venit parcă de nicăieri să-l culeagă de pe parbriz, striga, spunea să sune cineva la salvare, ba chiar îl rugase pe şoferul maşinii care-i făcuse praf copilul să-l ducă la spital. Omul n-a vrut. Era şocat. Vasile Strătilă a oprit atunci nişte necunoscuţi, le-a pus băiatul pe bancheta din spate şi le-a spus că trebuie să oprească la primul spital.

Praful din ochi

Andrei era conştient. Ştia cum îl cheamă, că are 11 ani, că era pe bicicletă. Simţea însă un praf gros în ochi, şi-a pus o mână pe faţă şi-a simţit cum ochiul drept i se scurge pe obraz. În Chişinău, la vremea aceea, spitalele asigurau urgenţele pe rând. Vasile Strătilă a intrat cu băiatul în braţe în unul dintre ele şi l-au scos afară, să se ducă la un alt spital. S-a dus. A avut norocul că i-au urcat copilul într-o ambulanţă. Deja pierduse doi litri de sânge, iar inima i se oprise o dată, atât cât omul să încărunţească pe loc, văzându-şi fiul sub aparatele de resuscitare. La al doilea spital, a fost primit şi băgat în operaţie.

De-aici, Andrei se rupe definitv de lumea în culori. Ultimele lucruri din mintea lui: bicicleta trântită pe drum, sânge, urlete şi merele aşternute sub copac, lângă drumul pe care maşina i-a apărut deodată în faţă.

Primele operaţii

Când s-a trezit la reanimare, avea bandaje pe ochi şi mâinile legate de pat, ca să nu şi le poată pune pe faţă. Asistentele îi tăiau părul năclăit de sânge. Singurele răni erau în zona capului, iar când şi-a simţit ochii bandajaţi şi-a dat seama că n-o să mai poată vedea. Pentru totdeauna, pentru un timp foarte scurt, nimeni nu putea atunci să-i spună.

Trei săptămâni a stat în spitalul din Chişinău şi tot acolo a făcut primele operaţii. Pentru că răspunsurile doctorilor erau evazive, tatăl Vasile Strătilă şi mama Maria l-au urcat în avion şi l-au dus la Sankt Petersburg. De-acolo, medicii i-au sfătuit să meargă la Moscova. Erau aparate mai noi, sperau că se putea face ceva. Nimic însă. S-au întors la Sankt Petersburg, iar Andrei a stat patru luni într-un salon, a făcut patru operaţii şi s-a întors acasă. Nu mai purta bandajele albe pe ochi, lipite la colţuri cu câte-o dungă de leucoplast. Când asistentele i le-au dezlipit pe ultimele, a fost, aşa cum spune, "ultimul shut down".

Până în 2008, a tot trecut prin mâinile reci ale doctorilor, chirurgi şi oftalmologi, iar numărătoarea intervenţiilor chirurgicale s-a oprit la cincisprezece. Andrei spune că e posibil să fi fost mai multe. Atât timp cât n-au schimbat mare lucru în viaţa lui, numărul lor nici nu mai contează.

ANDREI LA TIMIŞOARA

A fost trimis la psihiatru ca să se poată înscrie la facultate

Spitalele nu i-au mâncat nimic din energia lui Andrei. L-a epuizat mai mult optimismul medicilor, care-i spuneau tot timpul că "o să fie bine" sau că "Dumnezeu te iubeşte, o să vezi din nou". El e un "optimist obosit", care nu mai crede astăzi decât într-o evoluţie spectaculoasă a medicinei. Asta aşteaptă, pentru că vorbele bune nu-l mai încurajează. Îl scot din minţi: "Urăsc expresia asta, «o să fie bine» sau «are Dumenezeu grijă de tine». Se pare că acum are puţină treabă, dar eu nu mă supăr, am învăţat să mă descurc şi-aşa".

Şcoala de la Buzău

După capitolul "spitale", Andrei s-a întors la şcoală, să termine clasa a patra. Părinţii l-au trimis apoi un an să facă o şcoală - internat din Bălţi, de unde l-au luat repede înapoi acasă. Îi era tot timpul frig şi-atât de puţină mâncare primeau elevii, că, dacă nu venea Vasile Strătilă să-l aducă acasă, ar fi fost în stare să plece de unul singur.

Îi era tot mai greu să ţină pasul cu o şcoală atât de nepregătită să primească un copil orb. Îşi făcuse o altă agendă. Citea în Braille romane istorice şi SF, iar când un prieten i-a spus că este în România, la Buzău, o şcoală pentru copiii cu deficienţe, s-a dus puşcă la Vasile Strătilă.

Primul în liceu

În vreo patru luni, taică-su s-a ocupat să-i facă actele şi în 2000, ca şi cum ar fi pornit a doua oară de la zero, a venit în România. A făcut clasa a şaptea. Îi era la fel de greu, pentru că venea dintr-un alt sistem de învăţământ şi nimeni nu-l menaja.

Ba chiar începuse să riposteze cu pumnul, pentru că ta-su aşa l-a învăţat acasă: "Tată, nu-ţi dă pace unul, îi spui o dată. Îi spui şi-a doua oară, şi-a treia dacă e nevoie. Dacă nici atunci nu înţelege, înseamnă că e retardat şi trebuie să te aperi cu un scaun". E greşit, e o tactică a celor slabi. În cazul lui, a celui tachinat că-i lipseşte ceva, i s-a părut că aşa e cel mai bine.

În internatul de la Buzău, Andrei spune că citea pe rupte. Îl chinuia ideea că nu poate ajunge la nivelul celorlalţi şi 17 ore pe zi stătea cu nasul în manuale, ca să treacă examenul de capacitate. A intrat la liceu, a dat bacalaureatul şi, deşi familia lui se aştepta să se oprească aici, le-a spus părinţilor că vrea la facultate. S-a dus la Timişoara, oraş în care fratele lui, Victor, era deja student. Voia să se înscrie la Drept. Nu ştia cum funcţionează birocraţia pentru oamenii cu deficienţe, aşa că a bătut la uşa decanului. A fost primul om care l-a întors doi paşi înapoi: "Era încurcat, nu ştia ce să facă. M-a trimis la clinica pentru studenţi, să iau adeverinţe de la un psihiatru şi un oftalmolog, cum că sunt apt să fac facultatea asta. Apt! Şi m-am dus. La clinica pentru studenţi, o asistentă îmi spunea că acea comisie medicală a fost desfiinţată în urmă cu patru ani. M-a trimis la spitalul judeţean. Acolo am semnat pe propria răspundere că mă simt în stare să fac Dreptul".

Pentru Andrei, admiterea a fost momentul în care a decis că oamenii ca el nu trebuie să treacă prin asta.

ANDREI ŞI RESTUL LUMII

"Două lucruri am visat toată viaţa: să am un lanţ gros şi un cercel"

Andrei ştie cum arată el acum, la 15 de la accident. Are un pic mai puţin păr, e numai bine de înalt, iar astăzi poartă aşa: "hanorac roşu, tricou roşu şi blugi albaştri". Ştie ce culoare au hainele pe care le îmbracă, după ordinea lor din dulap. Poartă în ureche un cercel verigă, pe care şi l-a pus, ştie exact, în septembrie 2009. O prietenă l-a convins şi Andrei s-a îndrăgostit de ea. Restul nu mai contează. El îi spune Kiwi şi i-a plăcut din prima clipă cum se comporta. Probabil, spune Andrei, şi ea şi-a dat seama. Acum sunt doar prieteni. Kiwi i-a băgat un ac gros în ureche, i-a atârnat cercelul şi i-a spus că-i stă bine: "Ştii la ce am visat toată copilăria? Să am două lucruri: un lanţ gros la gât şi un cercel. Cu lanţul o rezolvasem mai devreme. 61 de grame de argint purtam la gât, aveam şi un tricou cu Linkin Park. Auzisem că ăştia care au şi cercel se fac după aia mega tare. Arătam ca un rus. Acum aştept să fiu şi eu mega tare".

Tata şi cercelul

Când a venit Vasile Strătilă să-şi vadă băiatul la Timişoara, i-a plăcut şi lui cercelul. L-a pupat pe Andrei şi i-a spus "Bravo, tată!". Părinţii nu l-au oprit să facă nimic. Când vorbeşte cu ei, Andrei îi vede ca acum 15 ani, când a plecat să se plimbe cu bicicleta. Maică-sa avea părul scurt şi era îmbrăcată într-o fustă până la genunchi. Tatăl lui plecase la muncă de dimineaţă. Era un bărbat voinic şi înalt. Andrei aşa îi ştie: "Am auzit de multe ori: «Bă, te-am văzut prin oraş cu o femeie frumoasă!». Şi spun: «Bă, era mama!». Acum are părul până la jumătatea spatelui şi-mi tot spune că a îmbătrânit. Şi tata spune că a îmbătrânit, dar eu îi văd la fel ca acum 15 ani".

ANDREI ÎN BUCĂTĂRIE

Prima oară la cratiţă: a împrăştiat mâncarea pe jos, apoi s-a culcat

Andrei locuieşte acum într-un apartament din Timişoara. Găteşte, calcă şi-şi poartă de grijă ca un om care ar vedea dincolo de toate lucrurile materiale. De la o omletă simplă a ajuns la reţete sofisticate, care implică cepe tăiate mărunt, tigăi încinse şi alte lucruri care i-ar putea faulta degetele.

Prima experienţă culinară a fost însă dezastruoasă. Era, cum altfel, o omletă simplă. Aşezase tigaia pe aragaz, şi-a făcut toată treaba şi uitase că-i lăsase mânerul în exterior. A dat peste el şi mâncarea i-a zburat în toată bucătăria: "Am curăţat tot şi m-am culcat flămând. M-am dus să mă culc de ciudă!". I-a trecut imediat.

În afară de ciorbe, face orice de mâncare şi-şi invită prietenii la masă. Când le-a deschis uşa să-i primească, l-au întrebat de ce stă pe întuneric în casă. Râde şi el de necazul lui şi nicio glumă a celor care-i ştiu viaţa pe dinafară nu-l enervează: "Abia după două zile de la plecarea lor îmi dau seama că am toate luminile aprinse în casă. Acum stau cu cineva care mă ajută şi nu mi se mai întâmplă".

Un singur lucru nu îi este la îndemână: programele maşinii de spălat. S-ar descurca mult mai uşor cu orice alt obiect performant, numai cu ăsta nu. Dar ştie să calce. Nu-şi arde degetele, doar că-i ia ceva mai mult timp: "Să ştii că nu mi-a spus nimeni că am o cămaşă prost călcată".

Primul proiect

Andrei Strătilă nu s-a gândit niciodată să se întoarcă acasă, la Chişinău. Părinţii l-ar fi menajat mult prea mult. Când merge să-i vadă şi vizita durează o săptămână, se plictiseşte. În primele două zile se încarcă toţi cu emoţie, apoi nu mai e nimic de făcut şi-ar vrea înapoi la Timişoara. Părinţii lui s-au gândit într-o zi şi i-au spus să-şi facă o asociaţie pentru persoanele cu deficienţe, un ONG. L-a pus pe hârtie şi arăta bine în schiţele lui, cu planuri şi proiecte pentru copiii cu dizabilităţi.

Anul trecut, a făcut prima activitate. Andrei a dus 100 de copii de la Şcoala Iris, din Timişoara, la Grădina Zoologică, apoi a organizat o ieşire la iarbă verde. Ar vrea să fac mai mult. Are atâtea în plan, încât şi-ar putea ţine toată viaţa ocupată. Zilele trecute, a lansat campania "Ochii lui Andrei" prin care vrea să-şi facă o echipă, să coopteze oameni care să-l ajute să-şi facă proiectele. Îl susţine şi Adrian Voichiţescu, preşedintele Asociaţiei Culturale TURN, care vrea să-i facă lui Andrei o trupă. Voichiţescu, care a câştigat anul acesta un premiu pentru integrare socială la Gala Erste, spune că Andrei visează să cânte într-o formaţie de nevăzători. <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/noq5TZNPkZY" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

ANDREI ŞI MUZICA

Bate la tobe de când a auzit Prodigy

Andrei a făcut primii ani de şcoală în sistemul Waldorf, din Chişinău. Acolo a învăţat să cânte la fluier, la caval şi a bătut prima oară la tobe. La Buzău a făcut Şcoala Populară de Artă şi a continuat să studieze muzica şi la Timişoara: "Când eram mic, aveam urechile clăpăuge şi eram pistruiat. Vara aveam părul roşcat, probabil de la soare, iar iarna se închidea spre şaten. În perioada aia, tobele m-au inspirat. Eram nebun după Prodigy şi încercam să bat ritmurile pe care le băteau ei. Muzica lor era ceva nou în Europa de Est".

Primul concert a fost în 2009, într-un club din Timişoara. A răsturnat stative, iar publicul şi-a dat seama că e nevăzător abia la final, când s-aufăcutprezentările. De atunci, a tot bătut ţara. A fost şi în străinătate să cânte.

Primul spectacol afară a fost în Macedonia. La final, pe colegii lui de trupă i-au sunat organizatorii, să le spună că l-au uitat pe unu pe scenă, îl pupă nişte gagici.

Casa antifonată

Repetă în fiecare zi la Casa Studenţilor din Timişoara. Şi-ar dori să bată la tobe şi acasă, aşa, când îi vine o toană. Ştie că n-ar putea din cauza vecinilor şi de aia visează să aibă o casă antifonată, în care să poată rupă cinele. La cântări are emoţii doar primele zece secunde, apoi nu mai are timp să se gândească.

Despre el, colegii de trupă spun că e cel mai conştiincios artist. Vine la repetiţii mai devreme cu o oră şi pleacă cu mult după ce se termină, să-şi aranjeze tobele, să le şteargă, să ştie că le lasă pe toate în ordine.

Pictorul tâmpit

Acum mai merge doar din când în când la oftalmolog. Nimeni nu-i mai promite nimic. Ştie că, deocamdată, tehnica medicală n-a ajuns într-atât să poată să-l facă să vadă din nou. Dacă i-ar spune cineva că de mâine - gata - îi va reveni vederea, spune că ar ieşi din casă şi-ar lua-o unde-l duce privirea. Întrebările lui sună cam aşa: "Ce înseamnă un film 3D? sau 5D? Cum arată maşinile de azi?".

Până atunci, Andrei spune că i se plimbă prin faţa ochilor o pânză neagră, pe care un pictor tâmpit a aruncat nişte stropi de vopsea colorată. Uneori i se par gri. DORINŢĂ. Dacă ar fi să poată vedea, Andrei îşi doreşte să ştie cum arată un film 3D FOTOGRAFII: RADU GAVRIL-VIZI