Îmi propusesem să-i ignor pe cei doi gălăgioşi oameni de televiziune care se visează stăpânii Românei, Ponta şi Antonescu.
De luni bune, uslaşii bat apa în piuă, reciclează aceleaşi vorbe fără sens, stropşindu-se la adversari, ameninţând şi promiţând pedepse exemplare celor care îndrăznesc să le reproşeze că n-au soluţii la problemele reale ale societăţii. Iritaţi şi intoleranţi, ei sunt dovada vie a disperării şi neputinţei care se instaurează, încet şi iremediabil, în tabăra aşa-zisei opoziţii. Creşterile în sondaje se produc doar în mintea lor. Mai mult ca oricând, se vede că imaginaţia politică nu e punctul forte al fostului profesor de istorie de la Tulcea şi al ex-procurorului de la Bucureşti. Ceea ce ştiu ei e să gargarisească steril şi încruntat pentru cine are timp să-i asculte. Ei bine, eu am ajuns la concluzia că nu mai am timp pentru aşa ceva. Dar, vorba proverbului, pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. De-o vreme, direct şi indirect, cei doi îmi fac onoarea câte unui ghiont, câte unei lovituri la fluierul piciorului, câte unei nemeritate băgări în seamă. Nu mă interesează pseudo-aşteptările pe care Antonescu le-ar avea sau nu — în intervenţiile sale televizate — în raport cu mine, din simplul motiv că eu nu am nicio aşteptare de la domnia sa. Nici dacă Pământul ar fi de dimensiunea planetei Melancholia, din filmul lui Lars von Trier, tot nu cred că s-ar găsi un centimetru pătrat pe care să-l împart cu Antonescu. Nu eu mi-am bătut joc de liberalism, nu eu îi cotogonesc pe jurnaliştii incomozi, nu eu mă lupt cu ghearele şi cu dinţii să mă înstăpânesc peste ţară. Pur şi simplu, nu-mi pot imagina că lipsa de caracter, găunoşenia morală şi precaritatea intelectuală vor triumfa. Despre asta e vorba. Dar nu trece zi în care unul sau altul din corifeii neantului să nu dea cu bâta în baltă. Ura viscerală, resentimentul şi neputinţa de a-şi atrage de partea lor oameni valoroşi îi împing la atacuri nu doar dezonorante, ci şi încărcate de costuri politice considerabile. Iată-l pe (nu tocmai) junele Ponta: deşi a făcut eforturi herculeene să se scuture de eticheta "imaturităţii", vorba iliescieană îl urmăreşte ca un blestem. Nu există ieşire publică în care să nu-l confirme pe tătucul pesedist. Interviul apărut pe Gândul.Info e doar o mostră a gândirii infantil-bolşevice din care continuă să-şi ia seva. Demn discipol al părintelui mineriadelor, Ponta consideră că a fi fost colaborator al Securităţii ori securist nu e o vină, deoarece bieţii turnători şi ofiţeri erau obligaţi să denunţe, respectiv, să schingiuie pentru că aşa erau vremurile. Mare neruşinare! Dintr-un foc, Ponta îi scuipă în obraz pe toţi cei care, deşi trăiau în aceeaşi ţară, n-au turnat, n-au fost membri de partid şi nici nu s-au angajat la Securitate. Ca argument, Ponta îşi invocă tinereţea, susţinând că "nu-şi permite" să-i judece pe colaboratorii regimului comunist. Îi adresez o întrebare directă: dar pe cei care au colaborat cu naziştii îşi permite să-i judece? Tehnic vorbind, pe vremea nazismului — cealaltă mare calamitate politică a veacului trecut - Ponta era chiar "mai tânăr" decât pe vremea comunismului, deoarece încă nici nu se născuse. Să fie chiar atât de limitat la minte şeful pesedist încât să sugereze că nu putem emite judecăţi de valoare decât despre ce am cunoscut direct? Nu despre trăirea directă ori indirectă a evenimentelor e vorba aici, ci despre valori. Pentru Ponta, Securitatea e ceva bun - pentru că a furnizat şi furnizează PSD-ului (ca şi celorlalte partide, de altfel) multe cadre de nădejde. Ponta ştie că, atacând instituţia de represiune comunistă, atacă multe dintre figurile de marcă ale partidului, în frunte cu Ion Iliescu: în perioada când era prim-secretar la Iaşi, el deţinea, oficial, şi funcţia de mai-mare peste Securitate. Iată de ce Ponta se ascunde sub fustele "tinereţii": pentru că poziţia sa actuală în partid e girată de mult prea mulţi securişti — în sutană sau nu.
Luat de avântul retoric, Ponta mai face o afirmaţie tare: "Colaboratorul de dinainte de 1989 cred că poate fi iertat, dar sluga şi trădătorul din 2011 nu poate fi iertat." De data asta, Ponta nu mai invocă tinereţea, ci expune o viziune: colaboratorul securist capătă indulgenţe, pe când insul care nu împărtăşeşte valorile pontismului trebuie trimis la zdup. Vă sună cunoscut: "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră", nu-i aşa? Ori eşti pesedisto-liberal, ori te băgăm la puşcărie! Aşa arată viitorul ţării clocit de mintea dâmboviţean-pontică. Şi fiindcă veni vorba, îi adresez a doua întrebare: dacă trădătorul din 2011 nu poate fi iertat, trădătorul din 2009 poate fi? Nu ştiu pe cine are în minte Ponta când se referă la "trădătorul din 2011", dar eu îl văd în "trădătorul din 2009" pe Victor Ponta însuşi, cel care din slugă şi "purtător de cuvânt" al lui Mircea Geoană s-a metamorfozat, cât ai zice peşte, în adversar ireductibil al "Prostănacului".
Şi cum Dumnezeu nu bate cu bâta, Ponta a oferit şi ilustrarea practică, şocantă şi sinucigaşă a viziunii sale procuriste despre lume — o gafă mai gogonată decât o sută de vizite "întru relaxare" la băile Vântu: orbit de ură anti-PDL (eu aş spune că e vorba de-o prostie naturală, incurabilă şi autodistructivă) Ponta a votat contra incriminării cămătăriei. Social-democrat nevoie-mare, el a demonstrat pe ce fel de credinţe îşi întemeiază cariera. Doctrina sa politică se reduce, deocamdată, la aceste trei propoziţii: "securiştii trebuie iertaţi", "trădătorii sunt ceilalţi" şi "să-i protejăm pe cămătari"! În rest, Dumnezeu cu mila.
Recomandările noastre
