Mica grevă de la TVR este mârâitul unui balaur care abia se trezeşte din somn. Abia a mijit ochii şi a scos un mic fornăit pe nări. Teveriştii trăiesc în altă epocă.

3.400 de oameni au clădit acolo o democraţie populară utopică. Situaţia e simplă: 80 milioane de euro datorii. Cheltuielile depăşesc veniturile de ani de zile. Criza TVR e un test pentru politicieni: ori acceptă reforma ori închid emisia. 4 lei este abonamentul lunar plătit de toţi contribuabilii din România pentru Televiziunea Română. Preţul a fost fixat în 2001 şi într-un deceniu s-a devalorizat puternic sub efectul inflaţiei. În acelaşi timp, producţia televiziunii publice e ca un aluat care iese din tavă, se revarsă în toată bucăria, sparge uşa şi geamurile şi continuă să crească. În Franţa, televiziunea publică are patru canale mari şi late. La noi, TVR are şapte. Franţa are de trei ori mai mulţi locuitori decât România şi un PIB de 16 ori mai mare. La noi, sunt 600 de angajaţi în posturile teritoriale, umplând sute de ore lunar cu producţii submediocre, exerciţii de auto-admiraţie într-un limbaj jurnalistic anacronic. La Iaşi, de exemplu, sunt 130 de angajaţi şi nimeni nu vede în asta o anomalie. "Suntem post public, avem un rol formativ, televiziunile comerciale umplu ecranul cu prostii", e aceeaşi placă pe care o aud când deschid subiectul. Pro TV are la Iaşi 10 angajaţi pentru că atât suportă piaţa în acest moment. E o diferenţă, într-adevăr, între obiectivul de a face profit al Pro TV şi scopul de a ne educa al TVR. Îl accept deşi e un clişeu. Dar niciun om cu capul pe umeri nu vede diferenţa uriaşă între 10 şi 130 de angajaţi? Între cele două cifre, limita firescului pe care TVR trebuie să o găsească într-o Românie chinuită de măsuri anti-criză este undeva la mijloc. Dar în TVR nu se pot face concedieri. Alexandru Sassu a lăsat moştenire cel mai generos contract colectiv de muncă din Uniunea Europeană. N-a fost chiar meritul său, în TVR măsurile ultra-protecţioniste durează de 7-8 ani, de pe vremea când postul public avea venituri uriaşe din taxă şi din publicitate. Toţi acei bani au fost daţi la oameni. Sporuri, ore suplimentare, diurne, cote de benzină, toate ajungeau să dubleze salariul fix. S-au făcut angajări, s-a inventat canalul regional, grilele locale au fost mărite, s-a ajuns până la 1.000 de ore de producţie lunară, o cifră aiuritoare pentru piaţa românească, o risipă incredibilă de resurse, umane şi materiale, pentru nişte audienţe infime. Totul ca să se creeze iluzia utilităţii, exact ca producţia pe stoc. Aceşti bani nu s-au dus în studiouri, în retehnologizare sau în carele de transmisie. Aşa s-a ajuns ca, din veniturile totale anuale de 320 milioane de lei, 60% să se ducă în salarii. Exact cum, la scară mare, problema României o reprezintă costurile cu sectorul bugetar şi cu companiile de stat neperformante. Nu mai rămân bani pentru nimic altceva. La TVR toate programele pe un an se fac cu doar 20 milioane de lei, în timp ce pe salarii se duc 190 de milioane. Nu poţi cumpăra formate de succes pentru că nu ai bani, deci nu poţi face audienţe, deci nu-ţi poţi creşte veniturile, în schimb se plătesc salarii ca la întreprinderea de cuie. Ca idee, PRO TV a făcut peste 4 milioane de euro din "Dansez pentru tine", un format pe care l-a cumpărat cu 1,5 milioane de euro. Da, dar PRO TV are sub 1.000 de angajaţi. Sassu a făcut în schimb altceva, a dat 400.000 de euro pe meciul din Champions League (cu tot cu cheltuielile tehnice, costul total al unui meci urcă până la 500.000). E un bolovan de gâtul TVR şi Sassu a făcut acest lucru pentru că nu dădea de la el, cum făcea Sârbu, care s-a retras din licitaţie. Pentru tot ce se întâmplă, este emblematică oferta pe care tot Sassu a făcut-o pentru drepturile din Formula 1: "50.000 de euro peste cea mai mare ofertă". Pe banii românilor, TVR a jucat la loterie, aroganţă pe care puţini au penalizat-o atunci. N-o să credeţi, dar sportul o costă pe TVR în acest moment 80 milioane de lei anual, adică un sfert din bugetul total, fiind efectiv cel mai contraperformant şi mai dubios contract încheiat vreodată în această instituţie. Dar banii s-au terminat în Dorobanţi, iar Alexandru Lăzescu are mâinile legate. Aşa cum s-au terminat în tot sectorul public şi unii refuză să înţeleagă. În aprilie 2012 expiră contractul colectiv de muncă. Lăzescu numără zilele, protestul spontan de la începutul săptămânii fiind o reacţie la planurile de restructurare preconizate şi care au început să transpire. Fără acceptarea reformelor, fără o indexare a taxei TV, fără o grilă suplă, la vară nu vom mai avea Televiziunea Română. E de fapt, exemplul la scară mică a întregului sector public.