Mihail Rotenberg este un ins uluitor, cu o viaţă ca un roman. După ce a făcut furori în Sylicon Valley, s-a întors în România să facă vin.

Are aproape 60 de ani şi este încă un bărbat în toată puterea. Doar puţin adus de spate, amintire de la un accident de motocicletă. Ne primeşte în curtea cramei de la Ceptura, îmbrăcat de muncă, un tricou şi nişte pantaloni pe care celebrul lui Merlot a lăsat câteva pete roşii, cizme de cauciuc. Din soarele fierbinte al acestei veri indiene, intrăm în răcoarea conacului. O clădire nouă, aflăm, în ciuda parfumului de epocă. Totul este strâmb, pereţii, unghiurile, tocurile uşilor... Pentru că le-a interzis constructorilor să folosească scule de măsurat. Pe pereţi, picturi de valoare. Mihail Rotenberg este un ins fabulos, cu o viaţă ca un roman. Un geniu hi-tech. Plecat după facultate din România, el este creatorul standardului 802.11, care se va numi Wi-Fi. Inventator al switch-ului ethernet şi al Wireless Broadband Access. Toate astea l-au umplut de bani. Unii spun că averea sa e în primele zece din Israel. Nişte miliarde bune de euro.

Plictisit de atâta înaltă tehnologie, se retrage la Ceptura, unde cumpără nişte ruine şi se apucă să facă vin. Mai întâi ca hobby, pentru a le face cadou prietenilor, câte o sticlă, de Crăciun sau de Paşte. Iubeşte vinul cum iubeşte arta. Cu pasiune. Bea puţin, cel mult două pahare pe zi. De obicei după masă. E aproape vegetarian, dar nu se dă în lături de la o fleică zemoasă, sau de la micii de la Cocoşatu, pe care îi adoră. Îţi lasă gura apă când îţi vorbeşte cât de bine merge Merlot-ul lui cu o fasole bătută sau cu ciuperci.

"Într-un fel, cheia succeselor e că mi-am tranformat hobby-urile în profesie. Meseria mea a fost de inginer. Aşa erau vremurile şi moda atunci în anii '70. Din cauza asta m-am dus la matematică, la Lazăr. Ingineria îţi dădea posibilitatea să ai o meserie în care să nu mănânci rahat."

EVZ: Vă gândeaţi în liceu la chestia asta, să vă alegeţi meseria în funcţie de cât rahat trebuie să mâncaţi după aia? Mihail Rotenberg: Da, sigur. Tatăl meu, care a fost mare ilegalist până când a fost închis în Gulag...

Ziceţi-mi două vorbe despre asta. În România a fost ilegalist? În România, în România, din 1933. Comunist mare. Şi în 1941, după rebeliune, a fugit în Rusia şi l-au băgat nouă ani de zile...

Unde anume în Gulag a stat închis? După Urali. Familia lui nu a ştiut nimic de el până în 1950. Deci zece ani de zile n-a ştiut nimic de el.

Nici măcar dacă trăieşte? Nici măcar dacă trăieşte. El a venit în 1954, din lagăr, la Cernăuţi. Acolo m-a născut şi eu. Maică-mea, tot basarabeancă. Deci, tata ştia exact cu ce se mănâncă treaba, îi ştia pe toţi...

Eraţi imunizat de mic... Da... Chit că era un om de stânga.

Vândut în Israel de Ceauşescu pentru 5000 de dolari

Ce mai înseamnă un om de stânga după ce a făcut nouă ani de Gulag? Un om de stânga înseamnă în primul rând un om căruia nu îi place capitalismul porcesc, căruia îi place o politică de bunăstare socială. Deci tata ştia totul, de-aia, fiind un elev bun, am mers la automatică şi calculatoare. Am fost un student cât de cât. La sfârşit, a început să-mi placă meseria. Şi o făceam practic din hobby. Ca evreu, având rude în străinătate, nu am putut să intru în învăţământ, nici în cercetare şi, la sfatul decanului, mi-am depus actele şi am plecat.

Imediat după şcoală? Nu, la doi ani după şcoală. Când a terminat şi nevastă-mea. Mi-am zis: băiete, hai! Nu era internetul. Nu puteai să ajungi la documentaţie.

Era perioada când evreii plecau contra bani pentru România? Era 5000 de dolari, se pare, capul. Nu ştiu, era o chestie interstatală, se făceau pe şuşu...

Şi ce-aţi lucrat în Israel? Electronică.

Din prima? Din prima. Am reuşit să intru într-o societate foarte mare şi foarte importantă atunci, se numea Tadiran. Era cea mai mare firmă de comunicaţii militare din lume în momentul ăla. Avea 12.000 de oameni. Am fost foarte bine primit acolo. Am muncit, am înaintat, am făcut tot felul de poveşti. După aceea, mi-a venit să învăţ, să mă ocup de cercetare, şi am trecut la Motorola.

Motorola Israel? Da. Extraordinar de puternică în Motorola mondială. Au vrut ăia să mă tragă în America, dar eu n-am vrut. După care, abosolut întâmplător, am ajus să mă ocup de un domeniu care se numea atunci procesare numerică a semnalelor. Ceea ce se făcea înainte cu componente analogice şi tranzistoare, acum o făcea calculatorul. Eu am avut norocul să fiu printre primii în lume care m-am ocupat de asta.

Cât timp? Până în 1987. Mă cam plictisisem după trei ani de zile de făcut ştiinţă, când am văzut un anunţ în ziar, că se caută un om de single processing... M-am dus acolo, nu era single processing, erau reţele de calculatoare. Am fost făcut inginer şef peste un inginer. Firma avea în total cinci oameni şi se numea LaNet şi am făcut acolo câteva lucruri, printre care: firul cu care acum ne conectăm cu PC-ul la perete. Înainte era un cablu gros cât degetul mare şi după aceea gros cât degetul mic. După aceea am făcut ethernetul pe fibră optică. Şi după aceea am făcut o treabă mică: am făcut switch-ul. Pentru asta am luat un premiu mare în Israel.

Când v-aţi întors în România? Am început să vin prin 1996. În '96 a fost un simpozion mare, UNESCO, la Palatul Parlamentului. Şi am fost invitat şi eu. Şi am crezut că Palatul Parlamentului e ăla de pe Dealul Mitropoliei. Am zis: e acolo unde mă ducea tata cu sania! Trebuie să vin la Bucureşti. Şi am venit şi m-au dus la Casa Poporului. Vai de capul meu! Când am văzut hardughia aia, mi s-a făcut rău...

Cum v-aţi găsit prietenii după atâţia ani? Splendizi. Şi din cauza asta am început să vin des, în sensul că atunci când plecam prin Europa sau veneam din State, făceam în aşa fel încât să petrec o noapte la Bucureşti. Veneam de la Tel Aviv cu avionul de seară şi plecam cu avionul de dimineaţă. Şi dacă aterizam pe la 9.30 seara, la 10 eram la Sandu Cocoşatu, la 5 eram în avion.

Care e legătura cu Sandu Cocoşatu? Mititeii. Am un prieten foarte bun, profesor la Arhitectură, care ştia de la studenţii lui că acolo se mănâncă cei mai buni mici. Sandu avea un chioşc pe colţul străzii, pe atunci Oiţă nu era stăpânul restaurantului. Şi acolo mergeam să mâncăm mititei. Câte o ciorbă de burtă şi 16 mici, asta era comanda. Mai mergeam şi la Capşa. Şi acolo făceau nişte mititei superbi. Deci, cei mai buni mititei din oraş, la mijlocul anilor '90, erau la Capşa şi la Sandu Cocoşatu.

GHICI CINE VINE LA TEL AVIV?

"Vă caută unul care zice c-a fost preşedintele României, unul Iliescu"

În anul 2000 primesc un telefon de la Ministerul Industriei şi Comeţului din Israel. Dom'le, cică e o delegaţie din România, au venit la Partidul Muncii, dacă puteţi să-i primiţi. Nici nu ştiau că eu sunt din România. Zic: cine vine? Zice: e unul care zice c-a fost preşedintele României, unul Ion Iliescu. (Râde) Sigur, se poate să nu-i primesc? Vine tovarăşul Iliescu, asta era undeva prin februarie sau prin martie, cred, vecinul...

De ce vecinul? Stăm casă-n casă în Bucureşti... Şi vine Iliescu la mine, să-ţi spun cu cine, mori: Talpeş, Hrebenciuc, Corina Creţu, Victor Opaschi, Gabi Naghi... Şi le-am explicat, le-am prezentat cum se poate face hi-tech. Trebuia să stea o juma' de oră. Patru ore a stat moşul... Ăia dormeau, le cădea capul pe masă, el nimic. Ştii cum? Sprinten, curios, scria, vorbea, cum e el, aşa, activ. La sfârşit, vine Talpeş şi-i spune: Domnu Preşedinte, lăsaţi-i pe ăia. Vorbea de academicienii lui de la Moscova... Eu îl iubesc foarte mult pe Iliescu, să nu vă legaţi de el! Săracu, probabil că este omul cu inima neagră cea mai puternică din România. El e un om sincer, totuşi. Şi zice Talpeş: Domnu Preşedinte, avem nevoie de oameni tineri, nu de moşii ăia. Domnu Rotenberg, nu vă-ntoarceţi şi dumneavoastră în România? În aceeaşi perioadă, boardul meu mă presa să deschid o filială în România. Până la urmă am făcut-o.

STANDARD

Cum a inventat tehnologia wireless din plictiseală

După ce am făcut switch-ul m-am plictisit şi m-am apucat să fac wireless. Începuse ideea de prin 1989, participam la şedinţe de standardizare pentru Wi-Fi. Şi, la sfârşitul lui 1992 am fondat o firmă, se numea BreezeCOM, acum se numeşte Alvarion şi are şi în România vreo 250 de ingineri pe platformă. Existau nişte produse nestandard, mai proaste. Standardul noi l-am făcut. Noi am fost primii care am făcut wireless. Dar am mai făcut o şmecherie, pentru că astea erau numai pentru laptopuri, şi am considerat că există o piaţă foarte mare pentru PC-uri, am făcut nişte cutiuţe care să băgau la PC şi se conectau pe ethernet. Şi ce s-a întâmplat? Au început isepiştii (ISP - Internet Server Provider), care erau strânşi de gât de telecoame, plăteau nu ştiu cât pentru fire, să cumpere cutiuţele astea. Erau pe nişte frecvenţe libere. Şi au început să le folosească afară. Şi, în felul ăsta, să îşi lege clienţii, fără să mai depindă de infrastructură. Şi am început să facem antenele astea pe care le vezi în tot Bucureştiul. Le cumpără şi Vodafone şi Orange şi Astral.

ORIGINAL

S-a plictisit de hi-tech, şi-a vândut firma cu 1.700% profit şi şi-a dat demisia

Cum aţi ajuns de la tehnologie la vin? Am plecat la New York, am scos prima firmă, care atunci se numea BreezeCOM şi acum se numeşte Alvarion la bursă, am mai făcut încă o emisiune de acţiuni, în iulie, după prima în martie. Mă aşteptam, lucram la treaba asta, e o porcărie să te ocupi de asta, de scosul pe bursă, e foarte greu şi nu e treaba care îmi plăcea mie cel mai mult. Trebuia să am de-a face cu bancheri pe care nu-i stimez, trebuia să am de-a face cu capital de risc, avocaţi, tot felul de rahaturi de-astea, pe care trebuie să le faci că n-ai încotro. Am câştigat de 17 ori peste. Şi mi-am dat demisia.

Aşa, pur şi simplu?Aşa, pur şi simplu, pentru că mă plictisisem. Aveam un an de zile concediu plătit. Şi am venit în România. Firma era deja foarte mare şi am lăsat-o pe mâna unui prieten, băiatul care m-a angajat la Tadiran. Care e cu doi ani mai mare decât mine şi pe care mi-am zis să-l iau că n-o să mă mănânce de fund. Chit că el era marele meu boss şi mă uitam aşa la el. M-a tras foarte mult acolo. M-a făcut să înaintez. Şi l-am chemat. Un an şi jumătate el n-a ştiut că vreau să plec, a lucrat sub mine. Şi când am plecat, i-am lăsat cheile frumos şi am venit în Românica. Aici, primul lucru, am vrut să cumpăr Sâmbureştiul.

De unde dragostea asta pentru vin? Eu beau două pahare, cel mult... Dar mă fascinează toată atmosfera asta din jurul vinului. Protocolul vinului... Agricultura, aerul liber, oamenii inteligenţi care îl apreciază. Am cultivat vie din 1990, acasă în Israel, aveam viţă şi făceam vin. Era prost, cred că-l udam prea tare.

De ce n-aţi luat Sâmbureştiul? Cu 700.000 de dolari îl luai. Dar erau nişte băieţi acolo la CAP. Nevastă-mea mi-a zis: îi vezi pe-ăştia? Te costă un milion jumătate - două pe an, dacă nu te muţi aici. Te muţi? Am zis nu. Am cumpărat 1000 de sticle din 1986, un vin excepţional, am umplut două jeep-uri cu vin şi am băut trei ani cu prietenii. La Snagov, frumos.

Cumpărătorul a venit cu avionul personal pe Băneasa, fără paşaport

Aţi renunţat la afacerile cu tehnologie? Nu, am deschis în România un operator de comunicaţii care se numeşte AccessNet şi unde am făcut Internet retrieval. Mă interesa să mă uit la domeniul ăsta şi din punctul de vedere al utilizatorului, nu numai din cel al producătorului. Şi am văzut că nu-i interesează. După ce am investit foarte mulţi bani, a trebuit să găsesc un investitor. Cinci ani şi jumătate am căutat.

Până la urmă pe cine aţi găsit? În 2006 am vândut firma la cea mai mare firmă americană, încă mai e mare de tot, se numeşte Clearwire, şi cumpăra firme în Europa. Băiatul care o făcuse se numeşte Craig McCaw şi este tipul care a adus telefonia celulară în America. E un băiat care valorează peste 15 miliarde de dolari. A venit aici, se apucase de Europa, pentru că nevastă-sa era ambasadoarea Americii la Viena. Şi a venit la Bucureşti cu avionul personal şi şi-a uitat paşaportul. Scoate-l din Băneasa, fără paşaport! În sfârşit, au făcut ăştia un paşaport temporar la Ambasada Americană.

L-am chemat atunci la întâlnire, Naghi era ministrul telecomunicaţiilor, n-a venit, a venit numai Varujan Pambuccian, care e o scumpete de băiat şi un prieten foarte bun. Şi am vândut firma.

Noroc cu nea Onuţu, care nu a mai putut să lucreze via...

Şi aţi rămas fără ocupaţie... Îmi căutam, aşa, drumul... Şi-ntr-o zi primesc un telefon de la omul de la care cumpăram eu vin. De-aici din Fântânele, satul de alături. Odată i-am zis: nea Onuţu, când nu mai poţi, îmi vinzi mie via! Dom'le, şi-mi dă telefon că nu mai poate şi vrea să vândă.

Era exact ceea ce vă doreaţi? A picat la ţanc. Mă gândeam, poate îmi deschid un magazin de artă - eu colecţionez tablouri - dar mi se părea prea static. Şi asta mi-a picat extraordinar. Şi de aici a început toată povestea. Am cumpărat în 2006 primele vii, în vară, am făcut vinul 2006 în curte la ei, inclusiv ăla alb care era dulce şi prost... Noroc că nu mai fac alb! După asta m-am lăcomit, am mai cumpărat. Iniţial am vrut să am 2-3 hectare, să fac câteva mii de sticle, să le dau la prieteni, să le trimit de Crăciun şi de Paşti, vin, nuci. Chestii de genul ăsta.

Crama asta cum aţi cumpărat-o?

ÎN BECI. Mihail Rotenberg în crama sa cu două etaje subterane de la Ceptura FOTO: VINUL.RO

Nu mi-au plăcut. Şi după aceea, îi vine ăluia în cap ideea, ia du-te să vezi că avem ceva în Ceptura! Am văzut aici şi mi-au picat dinţii. Aşa nasoală cum era, când am văzut două beciuri suprapuse pe loc am juisat.

Am cumpărat-o, n-a fost scumpă, 80.000 de euro. Dar investiţia este imensă. Aţi văzut cum arăta.

Asta e ultima afacere pe care o faceţi? În hi-tech nu mă-ntorc. Eu întotdeauna am făcut lucruri care mi-au făcut plăcere. Nu ştiu dacă e ultima afacere pe care o fac, dar realitatea este că în lucrurile astea industriale, în care am experienţă, nu mai am drive.

În chestia asta cu vinul îmi place pentru că, aţi văzut, îmi bag mâinile înăuntru.

Dacă ar fi trebuit să stau la birou şi să dau ordine, să conduc prin telefon, n-aş fi făcut-o. Nu mă excită.