"Ce e asta, maică?" Prin telefon aud şuier şi bubuituri de gloanţe care muşcă din tencuiala blocurilor. În toată zona Pieţei Moghioroş se trage ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu.

E 23 sau 24 decembrie 1989. Ai mei merg aplecaţi prin casă de frica tirului bezmetic. Dar bunica vrea informaţii. E născută în 1902, are doar două clase, au trecut peste ea două războaie mondiale şi cincizeci de ani de comunism, de câţiva ani buni nu mai ieşise din casă din cauza unui accident stupid, dar pofta de viaţă şi curiozitatea îi sunt intacte. I-a luat telefonul din mână maică-mii. A vrut neapărat să vorbească cu mine, să afle de la nepotul ei "care citeşte mult" ce se întamplă. "Ce e asta, maică?" "Revoluţie, bunico!", raspund eu cu superioritatea lui Guliţă în glas, "gata, s-a terminat cu Ceauşescu şi cu comunismul!" "A venit Regele?" Intrebarea ei mă lasă mască. Bâigui ceva despre schimbare, popor, libertate. "Dacă n-a venit Regele, nu-i nici o revoluţie", îmi taie bunica vorba. Povestea asta am mai scris-o. O reiau aici pentru că îmi face plăcere să vorbesc de bunica mea, care a murit la 95 de ani cu mintea la fel de întreagă. Dar şi pentru că e o pildă pentru prostia mea şi a multora, în acele zile tulburi de acum 21 de ani. Câţi s-au gândit atunci că doar venirea Regelui în ţară şi reinstalarea lui pe tron înseamnă cu adevărat revoluţie? Reînnodarea firului, de acolo de unde el a fost rupt. E grozav câtă lume a devenit monarhistă în ultima vreme! Stai şi te cruceşti. "Puţini am fost, mulţi am rămas!" Prin anii '90 nici măcar Convenţia Democratică nu era monarhistă în totalitate. Erau destui care strâmbau din nas: "E un moft al lui Coposu!" FSN era atît de mare şi părea atât de puternic, încât părea greu de crezut că poate fi dat jos. Aşa că monarhismul Seniorului îi cam încurca pe mulţi în manevre şi sfori, în încercarea de a se pune bine cu Tătuca, ales cu 85,07%. În 1992, bunăoară, Radu Câmpeanu, preşedintele PNL, căruia Coposu îi stătea ca sarea în ochi, dă măsura monarhismului său şi îi propune Regelui Mihai să candideze la preşedinţia României. Adică să mai abdice o dată, acum însă de bunăvoie. Pentru a se arunca în bătălia politică, lucru interzis de statutul Casei Regale. Corneliu Coposu îl preferă pe ştersul profesor Emil Constantinescu drept candidat la preşedinţie din partea CDR, în defavoarea lui Nicolae Manolescu sau Ion Raţiu, tocmai pentru că voia ca viitorul şef de stat să se dea repede la o parte şi să-i facă loc Regelui pe tron. Or, era greu de crezut că Manolescu sau Raţiu, personalităţi mult mai puternice, ar fi acceptat să joace rolul "iepurelui" de la atletism. Coposu a murit în 1995, fără a mai apuca să-l vadă pe Rege pe tron. Moartea Seniorului a reprezentat un şoc atât de mare pentru întreaga societate românească, încât el nu poate fi amortizat de propaganda FSN. Simpatia pentru CDR creşte expo­­nenţial. Coposu mort, întocmai ca Cidul, aduce victoria în alegerile din 1996. Constantines­cu ajunge la Cotroceni, dar nu mai e nimeni care să-i amintească de înţelegere. Profesorul prinde gustul puterii, iar relaţiile sale cu Regele sunt sporadice, chiar dacă îi permite să se instaleze în ţară. Şi iată astăzi: emisiuni entuziaste despre monarhie pe toate canalele! Politicieni din toate partidele, pe întrecute, îl ridică în slăvi pe Regele Mihai şi sar în sus când cineva zice ceva rău. În toată România bate un vânt de restauraţie. E bătaie pe locul de cel mai mare regalist: Voiculescu, Antonescu, Ponta, Iliescu, Fenechiu, Haşotti. Chiar şi Nicu Bănicioiu. Bunica mea nu mai trăieşte. Dar dacă ar fi trăit, sigur m-ar fi întrebat: "Ce vor ăştia, maică?" "Nu ştiu, bunico. Ei zic că vor monarhie", aş răspunde eu, ceva mai prudent decât acum 21 de ani, de frica unui nou perdaf. "Monarhie? Dar Regele unde e?" Bunica, cu mintea ei brici, ar fi remarcat, de bună seamă, un lucru ciudat: toată lumea vorbeşte de Rege, dar peste tot apare Duda.