Anunţând intenţia de tăiere a privilegiilor revoluţionarilor, văzuţi ca nişte "ticăloşi fără glorie", e posibil ca Emil Boc să-şi propună doar să ne semnalizeze că vine conştiincios la serviciu şi că pentru el nu există mare, plajă, soare. Tema pare inadecvată acum, în epicentrul sezonului estival, când dilema celor mai mulţi dintre colegii premierului este dacă merită sau nu să se întindă după paharul cu limonadă, aşezat un pic cam departe de şezlongul lor.

Raţionamentul financiar este corect, sunt în jur de 72 milioane de euro pe care bugetul central îi suportă anual pentru indemnizaţiile celor 14.000 de revoluţionari cu statut de luptători (mai sunt aproape 6.000 de onorifici, fără privilegii). Dacă rămân la plată doar urmaşii celor morţi şi răniţii, Guvernul ar scăpa de-o cheltuială anuală de circa 60 milioane de euro. Sună bine, dar vorbim totuşi de cel mult 0,06% din bugetul ţării. Dacă discutăm pe cifre, dau un singur exemplu cules la repezeală. Societatea Naţională de Îmbunătăţiri Funciare (SNIF) este o companie de stat falimentară, politizată până în măduva oaselor, care de 20 de ani navighează la întâmplare prin economie şi alimentată anual, cu religiozitate, cu bani de la bugetul de stat. De 10 ani se tot discută să o privatizeze dar intenţii serioase n-au existat niciodată. SNIF are datorii la bugetul de stat de aproape 30 milioane de euro, având doar 550 de angajaţi. E o gaură uriaşă raportată la numărul de salariaţi, e ceva de neimaginat. Dr cel mai grav este că datoria SNIF nu va mai fi plătită niciodată. Putem pune cruce pe ei. Aspectul moral rămâne cel mai important în chestiunea revoluţionarilor. Fără trac, Emil Boc a spus: 21 de ani de plată ajung. Mulţumim, dar e suficient. Sunt afirmaţii puternice, curajoase pe un subiect alterat de populism şi emoţii puternice. Dar premierul a deschis zăgazul unui şuvoi de critici venite din partea celei mai vehemente categorii sociale. De aceea se numesc revoluţionari. O asociaţie locală cu 20-30 de inşi poate fi mai vocală decât o adunare sindicală de 2.000-3.000 de oameni. Îmi amintesc cu 10-15 ani în urmă cum revoluţionarii din Iaşi luau cu asalt şedinţele Consiliului Local, spărgeau la propriu uşile şi nu puteau fi scoşi decât cu jandarmii din Primărie. Pe vremea aceea, Simirad şi i-a urcat în cap timp de vreo 3-4 ani pentru că n-a vrut să le dea spaţii comerciale. Spunea că n-are şi n-a cedat niciun moment. Dar Primăria devenise un balamuc, un cămin al scandalagiilor unde mereu se spărgeau geamuri şi zburau pantofi pe deasupra capetelor. "Nu vă dau!", le spunea primarul. Nu ştiu dacă de încă un "Nu vă dau!" mai avea nevoie acum Emil Boc. Va fi iureş, televiziunile critice la adresa Puterii vor umple ecranele de documentare despre Revoluţie, iar oameni roşi de boli şi necazuri, vor vărsa lacrimi mari şi fierbinţi povestind cum au luptat pentru libertate. "Vom plăti indemnizaţie doar urmaşilor", a spus sâmbătă premierul şi repet că nu ştiu ce căuta la ora aceea la serviciu, când toată ţara era la plajă. A revenit duminică cu o completare: "Vom plăti şi răniţilor". Pare o încropeală. Ieri au sărit deja timişorenii: "Noi am fost arestaţi pe 17, dar n-am fost nici răniţi şi nici n-am murit". Boc i-a uitat pe arestaţi. Sunt şi din aceştia vreo 600. E o linie difuză între impostori şi eroi, între tupeiştii agresivi şi adevăraţii luptători. E un ecran opac peste toată Revoluţia iar reevaluările, după 21 de ani, vor naşte discuţii interminabile. "Guvernul care ia, nu Guvernul care dă", se va spune încă o dată. Poate analizele din laboratoarele Puterii arată o saturaţie a populaţiei faţă de privilegiile revoluţionarilor remarcaţi (care reprezintă circa 75% din totalul beneficiarilor) şi tema este ofertantă politic. Emil Boc joacă rolul celui care face reformă până în pânzele albe. Ideea cu stoparea privilegiilor nu e rea dar e greu de înghiţit, e ca un măr putrezit. Emil Boc are de terminat reformarea prezentului şi apoi poate regla şi problemele cu trecutul.