Dincolo de gravitatea crizei economice care ameninţă moneda Euro şi, indirect, proiectul pe termen lung de integrare economică europeană, mulţi comentatori au descoperit ce sursă interesantă de idei politice este experienţa Greciei de lunile acestea.
Pentru unii manifestaţiile de stradă din piaţa Syntagma sunt nimic altceva decât poporul trezit la viaţă, după o lungă letargie, gata să-şi ia soarta în propriile mâini. Ca atare, avem un lung şuvoi de editoriale în această cheie optimistă.
Pentru mica sectă a radicalilor de stânga – mică, dar pe val – indignarea populară reprezintă nu doar o formă, ci singura formă de acţiune legitimă atunci când o ţară se confruntă cu probleme de insolvenţă bugetară. Avem aici varianta contemporană a vechii teorii spartako-troţkiste “cu cât e mai rău, cu atât e mai bine": adică situaţia devine atât de nesuportat încât lumea va ieşi la rebeliune necontrolată – la jacquerie – şi va da foc şandramalei. Din cenuşa acesteia vom făuri, ca o pasăre Phoenix, societatea viitorului…
Pentru alţi analişti, ceva mai puţin milenarişti, cazul grecesc este o ocazie de a descoperi ce se ştia deja de la începuturile tranziţiei post-comuniste, dar se cam uitase între timp: că democraţia înseamnă mai mult decât pluri-partidism şi alegeri libere periodice. Anume, ea presupune în plus control permanent din partea unui public angajat şi rezonabil informat (cetăţeni, mediu de afaceri, ONG-uri etc.) care să urmărească şi să cenzureze în fiecare zi acţiunile guvernului liber ales. Ce vedem acum în pieţele Greciei ar fi tocmai stadiul înfloritor al acestei democraţii maturizate, care, iată, monitorizează puterea şi îi dă peste mână, ba în privinţa acordului cu FMI, ba pe vreo măsură de austeritate punctuală.
Ar fi frumos să fie aşa, numai că imaginea aceasta e foarte parţială. După părerea mea, departe de a fi un triumf al democraţiei în acţiune, piaţa Syntagma 2011 este o marcă a eşecului democraţiei în Grecia. Nu e rău că poporul s-a trezit la viaţă, doar că a făcut-o prea târziu, după ce răul s-a produs în văzul şi cu participarea tuturor, ani la rând. În loc să se fi răsculat la vreme şi împotriva cui trebuia, dacă monitorizarea democratică ar fi funcţionat – adică împotriva hidrei cu trei capete partide-birocraţie-sindicate care a condus dintotdeauna (prost) ţara – poporul s-ar fi ridicat împotriva medicamentului, şi atât.
Vigilenţa democratică ar fi fost necesară oricând în ultimii 20 de ani, atunci când dreapta şi stânga politică, liderii sindicali şi Armata Elenă au propus poporului acest drăguţ compromis istoric: voi ne lăsaţi pe noi la putere, noi ne vom împrumuta şi vă vom lăsa să trăiţi mult peste cât ne ţin curelele. Cum se întâmplă, totul a funcţionat minunat până într-o zi când…
Dacă-i aşa, atunci sunt chiar amuzante scandările ideologilor, care caută ţapi ispăşitori printre marii speculatori, finanţa globală, neoliberali sau capitaliştii autohtoni. Pentru că, dacă putem discuta la nesfârşit despre cauzele crizei în SUA, Irlanda sau alte părţi, unde bulele speculative private au jucat fără îndoială un rol, în Grecia cauţi cu lumânarea aşa ceva. Este foarte, foarte greu să dai vina pentru criza socială pe bieţii antreprenori greci, chiar cei din sectorul bancar, care nici n-au făcut mari prostii, nici n-au fugit cu banii din ţară. Dimpotrivă, antreprenorii greci oneşti gâfâie tot mai tare, strangulaţi de un stat hiper-regulator condus în perfectă înţelegere de partide, sindicate şi tot felul de lobby-uri locale. Mult mai clar decât în SUA sau restul UE, cel care a băgat societatea în criză este chiar acest stat anti-capitalist, cu reflexe corporatist-protecţioniste, care el însuşi a creat (şi a ascuns) dezechilibrele structurale pe care criza globală le-a scos la lumină.
Să nu uităm că într-un tablou comparativ al tipurilor de cheltuieli bugetare, Grecia iese în faţă la trei capitole: salariile publice, subvenţiile sociale (incluzând şi sistemul de pensii, la fel de falit ca în România, Italia, etc) şi cheltuielile militare, care se ridică la 3.2% din PIB. Aceasta este de departe cea mai ridicată cifră din Europa, unde media este sub 2%, iar ţările cele mai puternice, cu ambiţii globale, cheltuie în jur de 2.5% (Marea Britanie şi Franţa). Chiar şi adversarul istoric, Turcia, îşi finanţează uriaşa armată cu doar 2.7% din PIB. Nu e curios că deşi anarho-stângismul predomină, o tăcere suspectă şi profund patriotică stăruie asupra temei sensibile a armatei naţionale (care, dacă eram în SUA sau Mare Britanie, ar fi fost principalul cal de bătaie, sub numele de “complexul militaro-industrial")?
Asta fiind situaţia, putem numi combinaţia de anarhism, folk art, boemă ’68-istă şi îngrijorare civică reală din pieţele greceşti oricum: “vocea poporului" sau democraţie “reală", “participativă", “directă", “grassroot", “deliberativă", cum se vehiculează. Ea rămâne însă doar un spaţiu multiplex pentru happeninguri stradale atâta vreme cât nu rezolvă, sau nu sugerează măcar cum s-ar putea rezolva, această problemă deloc metaforică: cum se pot aduce cheltuielile publice în limita încasărilor? De unde se taie?
Chiar dacă li s-ar da capitaliştilor speculatori peste nas (deci inclusiv acelor fonduri de asigurări şi pensii în care v-aţi pus şi dvs. unele economii) şi s-ar şterge datoriile Greciei, anulându-se măsurile de austeritate spre veselia peluzei, lecţia este că ţara ar ajunge în câţiva ani exact în acelaşi punct, continuând să cheltuie mai mult decât produce. Democraţia e o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru buna guvernare.
Recomandările noastre
