Am tresărit un pic atunci când Victor Chirilă (PSD) şi Constantin Adăscăliţei(PSD), politicieni de soi de la Iaşi, şi-au găurit pereţii birourilor de la Consiliul Judeţean pentru a le arăta ziariştilor dovada.
"În sfârşit!" mi-am zis. "A apărut o breşă în sistem şi avem dovada că statul poliţienesc există cu adevărat. Un strop de tencuială şi o şurubelniţă au fost suficiente pentru a învinge sistemul represiv". Emoţia mi-a trecut repede. Am realizat că România nu are nicio şansă să fie America anilor ’70. Mi-aş fi dorit să avem dovada clară că Traian Băsescu este un epigon al perfidului Richard Nixon. Mi-aş fi dorit ca Băsescu să- şi dea demisia pentru că actele sale lezează grav drepturile şi libertăţile individuale.
Mi-aş fi dorit sincer ca în România să se fi întâmplat toate aceste lucruri. Din păcate pentru ea, România nu mai are demult jurnalişti precum Bob Woodward sau Carl Bernstein. Dacă mai sunt câţiva, sunt insuficienţi. Cei mai mulți nu au profesionalismul ziariştilor de la "Washington Post", tenacitatea şi spiritul lor civic, care i-a făcut să-şi asume riscuri pentru a scoate adevărul la iveală, pentru a demasca un grav atentat la libertatea moştenită de la "Părinţii fondatori", încă de pe vremea Epocii Luminilor.
Nu cred ca în România de astăzi să existe un "Deep throat", un om din interiorul sistemului represiv, care să demaşte atentatele la democraţie chiar şi cu preţul propriei libertăţi, în dispreţul unor legi restrictive, care îi impun să protejeze secretul de serviciu, oricât de hidos ar arăta acesta. În scandalul Watergate, "Deep throat" (deconspirat ulterior drept Mark Felt, numărul 2 în FBI la acea vreme) a fost un "whistle blower" (cel care suflă în fluier- n. trad.).
Ne puteți urmări și pe Google News
A fost cel care a alertat opinia publică, din interiorul sistemului, că preşedintele SUA recurge la practici antidemocratice, care trebuie stopate prin orice mijloace. El a furnizat informaţiile de care Bob Woodward şi Carl Bernstein aveau nevoie. În România, nu am văzut niciun om al sistemului care să vorbească cu dovezi despre abuzurile săvârşite. Dovezi consistente care să zdruncine "sistemul ticăloşit" din temelii. Ion Iliescu a dezvăluit mentalitatea omului de stat român, atunci când a declarat că un ofiţer de informaţii trebuie să ducă secretele meseriei sale în mormânt. Chiar şi pe cele care ascund chestiuni foarte grave.
Nu îmi aduc aminte să-l fi contrazis cineva. A fost la un moment dat un ofiţer SRI, Constantin Bucur, care a devoalat unele practici securiste moştenite de dinainte de decembrie ’89. A fost la un pas să fie pedepsit aspru de sistem. A scăpat cu doi ani de închisoare cu suspendare. Pe atunci, România se afla în epoca post-stalinistă. Astăzi, americanii sunt aici, am intrat în NATO, vom avea scut antirachetă la Deveselu, care ne va apăra de duşmanii externi. Cu toate acestea nu mai suflă nimeni în front. După scandalul Watergate, controlul civil asupra serviciilor secrete americane a fost întărit.
După repetatele scandaluri de poliţie politică din România, insuficient probate, controlul parlamentului sau a unor structuri civile asupra serviciilor secrete este deficitar. De fiecare dată când izbucneşte un "Watergate românesc" pe malul Bahluiului, Begăi sau Dâmboviţei lucrurile se desfăşoară după acelaşi tipar găunos. Corupţii din opoziţie acuză poliţia politică a lui Traian Băsescu, iar corupţii de la putere dau asigurări că statul de drept este funcţional, ştiind că pot fura pe mai departe, fără să li se întâmple nimic. Cu fiecare episod, societatea civilă se mai plictiseşte un pic de subiect şi adoarme pe nesimţitelea, iar somnul ei ar putea naşte în curând un monstru.
Recomandările noastre
